Decizie Nr. 72 din 18 iulie 1995

DECIZIE Nr. 72 din 18 iulie 1995 cu privire la constituţionalitatea unor prevederi ale Legii învăţământului Publicat în MONITORUL OFICIAL NR. 167 din 31 iulie 1995 Curtea Constituţională a fost sesizată la 29 iunie 1995 de către 57 de deputaţi, şi anume: Dumitru Buzatu, Dan Verbina, Adrian Constantin Pica, Eugen Mangiurea, Ion Dumitrescu, Ivanciu Nicolae-Valeanu, Mihai Lita, Ilie Nica, Mircea Porojan, Mihail Olteanu, Gheorghe Popa, Sorin Diaconescu, Sabin Ghilea, Eugen Nicolicea, Ştefan Cazimir, Liviu Mladin, Corneliu-Dan Vrabie, Vasile Cristea, Cornel Brahas, Feuzia Rusid, Vasile Voicu, Francisc Toba, Nicolae Rosca, Gheorghe Roman, Valentin Soroceanu, Dionisie Vilcu, Paula-Maria Ivanescu, Petre Turlea, Mircea Anton Silvas, Marin Gh. Lungu, Gheorghe Fition, Simion Silviu Somicu, Mihail Paraluta, Constantin Rotaru, Fanica Danila, Constantin Emil Hoara, Dumitru Dragut, Mitica D.

Balaet, Mihai Viziru, Ion Hortopan, Radu Mircea Berceanu, Alexandru Sassu, Corneliu-Constantin Ruse, Constantin Arhire, Dragos Enache, Mihaita Postolache, Nicolae Alexandru, Petru Ioan, Alexandru Ota, Grigore Marcu, Emil Stoica, Aurelian Popescu, Vasile Ionescu, Gheorghe Dobre, Vasile Popovici, Ioan Ghise şi Ion Costin, asupra neconstitutionalitatii prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea învăţământului, care stabilesc ca: "Planurile învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplina şcolară. În învăţământul primar religia este disciplina obligatorie, în învăţământul gimnazial este opţională, iar în învăţământul liceal şi profesional este facultativă. Elevul, cu acordul părintelui sau tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea".

În sesizare, grupul de deputaţi susţine, în esenta, ca prin instituirea obligativitatii studiului religiei în ciclul primar se aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) teza privind "libera dezvoltare a personalităţii umane", ale art. 26 alin. (2) care prevăd ca "persoana fizica are dreptul sa dispună de ea însăşi", ale art. 29 alin. (1), (2) şi (6) privind libertatea conştiinţei şi ale art. 45 alin. (5) privind obligaţia autorităţilor publice de a contribui "la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politica, socială, economică, culturală şi sportiva a tarii".

De asemenea, Curtea Constituţională a fost sesizată, la aceeaşi dată, de către 53 de deputaţi, şi anume: Eugen Matis, Ludovic Rakoczi, Emeric Dumitru Borbely, Ferenc Asztalos, Imre Andras, Iozsef Nandor Nemenyi, Arpad Francisc Marton, Alexandru Konya-Hamar, Benedek Nagy, Matei Barna Elek, Ervin Zoltan Szekely, Laszlo Zsigmond, Istvan Antal, Gheorghe Tokay, Lazar Madaras, Karoly Kerekes, Zsolt Szilagyi, Iosif Alfred Mazalik, Zoltan Szilagyi, Attila Varga, Akos Birtalan, Ladislau Borbely, Iuliu Vida, Ioan Nemeth, Francisc Baranyi, Jolt Zoltan Fekete, Dan-Florin Trepcea, Nicolae Cerveni, Constantin Dragomir, Francisc Pecsi, Petru Litiu, Mihnea Tudor Ionita, Ion Dobrescu, Theodora Bertzi, George Crin Laurentiu Antonescu, Constantin Şerban Rădulescu-Zoner, Horia Mircea Rusu, Raymond Luca, Dinu Patriciu, Gheorghe Todut, Ioan Ghise, Horia-Radu Pascu, Vasile Mandroviceanu, Romulus Ioan Joca, Octavian Bot, Smaranda Dobrescu, Sergiu Cunescu, Alexandru Sassu, Varujan Vosganian, Emilian Bratu, Teodor Vintilescu, Iohan-Peter Babias şi Alexandru Athanasiu, asupra neconstitutionalitatii Legii învăţământului.

În motivarea sesizării sunt atacate ca neconstituţionale următoarele articole : art. 8 alin. (1), care prevede că "Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română. În fiecare localitate se organizează şi funcţionează clase cu limba de predare română", şi art. 123 alin. (1) [în realitate, art. 119 alin. (1) din lege], care prevede că, în funcţie de necesităţile locale, se pot organiza clase cu predare în limbile minorităţilor naţionale, deoarece acestea contravin prevederilor art. 4 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi ale art. 1 din Convenţia privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învăţământului, ratificată prin Decretul nr. 149/1960; art. 163 alin.

Tot cu privire la neconstituţionalitatea Legii învăţământului, Curtea a fost sesizată la data de 30 iunie 1995 şi de un grup de 27 de senatori, şi anume: Constantin Moiceanu, Adrian-Dumitru Popescu-Necsesti, Alexandru Paleologu, Gheorghe Catuneanu, Ioan-Paul Popescu, Voicu Valentin Glodean, Andrei Potcoava, Mihai Buracu, Florin Buruiana, Emilian Buzica, Ştefan Popa Augustin Doinas, Nistor Badiceanu, Ioan Manea, Alexandru Popovici, Şerban Sandulescu, Bela Marko, Attila Verestoy, Tiberiu Ştefan Incze, Iosif Csapo, Petre Constantin Buchwald, Denes Sereş, Gabor-Menyhert Hajdu, Gabor Kozsokar, Zoltan Hosszu, Lajos Magyari, Karoly Ferenc Szabo şi Gheorghe Frunda.

Conţinutul sesizării este identic cu cel formulat de cei 53 de deputaţi şi a fost redat anterior.

În temeiul art. 19 din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, iar în baza art. 5 din aceeaşi lege şi a art. 11 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale au fost solicitate informaţii Ministerului Învăţământului.

În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se considera ca textele în discuţie sunt constituţionale. În acest sens, se arata, în esenta, următoarele:

În punctul de vedere al preşedintelui Senatului, se considera ca textele în discuţie sunt constituţionale. În acest sens, se arata, în esenta, următoarele:

În punctul de vedere al Guvernului se considera ca textele în discuţie sunt constituţionale. În acest sens se exprima, în esenta, următoarele:

În "Consideratiile Ministerului Învăţământului cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate ale Legii învăţământului", se apreciază ca legea este perfect compatibila cu prevederile Constituţiei României şi cu normele juridice internaţionale, aratindu-se, în esenta, următoarele:

În final sunt formulate câteva consideratii ce rezultă din analiza obiectiilor de neconstituţionalitate, şi anume: legea valorifica tradiţiile şcolii româneşti şi o racordeaza la standardele internaţionale, este în concordanta cu spiritul şi litera Constituţiei, precum şi cu reglementările internaţionale în materie; apelul la prevederile Legii nr. 28/1978 este inexplicabil; legea exclude orice tip de discriminare şi conferă tuturor copiilor şi tinerilor din România sanse egale şi acces neingradit la instrucţie şi la educaţie.

Curtea Constituţională, în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constata ca este competenţa să soluţioneze cele trei sesizări care s-au înaintat cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Având în vedere ca sesizările de neconstituţionalitate care formează obiectul dosarelor nr. 102 A/1995, nr. 103 A/1995 şi nr. 106 A/1995 privesc aceeaşi lege, s-a decis conexarea acestora la dosarul nr. 102 A/1995.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, ţinând seama de cele trei sesizări, de punctele de vedere exprimate de preşedintele Camerei Deputaţilor, de preşedintele Senatului şi de Guvern, de consideratiile exprimate de Ministerul Învăţământului, de raportul întocmit de judecătorul-raportor, de prevederile Legii învăţământului, raportate la Constituţia României, precum şi la pactele şi convenţiile internaţionale din domeniul învăţământului, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 şi următoarele din Legea nr. 47/1992, retine:

I. Cu privire la neconstituţionalitatea unor prevederi prin care se reglementează dreptul la învăţătura al persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale În esenta, toate obiecţiile de neconstituţionalitate invocate în primele doua sesizări de către cei 27 de senatori şi, respectiv, de către cei 53 de deputaţi, privesc încălcarea prevederilor art. 32 alin. (3) din Constituţie, precum şi a unor reglementări internaţionale în materie, care, în condiţiile prevăzute de art. 20 din Constituţie, au prioritate în aplicare faţă de normele interne. În contextul motivelor sau al argumentelor formulate în sprijinul obiectiilor de neconstituţionalitate au fost evocate însă şi alte prevederi constituţionale.

Citeva constatări, de principiu, se impun dintr-un început. În sesizări se face abstractie de prevederile art. 6 din Constituţie, care, consacrând dreptul la identitate al persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, precizează totodată explicit ca: "Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români". Modul de prezentare şi argumentare a obiectiilor de neconstituţionalitate comporta un viciu de metoda, în sensul că textele ce fac obiectul sesizarilor sunt abstrase din sistemul reglementării, care are un caracter unitar. Printr-o astfel de metoda, incompatibilă cu rigorile interpretării juridice, concluziile nu pot fi decît parţiale, unilaterale, alterind sensul real al reglementării de ansamblu.

Această lege, între altele, consacra sau garantează: egalitatea de sanse, indiferent de naţionalitate, în ce priveşte accesul la toate nivelurile şi formele de învaţămint (art. 5); dreptul de a învaţă în limba maternă şi de a fi instruit în această limbă (art. 8 şi art. 118); crearea, din ratiuni de ordin religios sau lingvistic, a unităţilor şi instituţiilor de învăţământ la care predarea corespunde alegerii părinţilor sau tutorilor legal instituiţi ai elevilor (art. 12); admiterea la liceu a probei de Limba şi literatura maternă pentru clasele cu limbi de predare ale minorităţilor naţionale, precum şi pentru susţinerea bacalaureatului, în cazul absolvenţilor acestor clase (art. 25 şi art. 26); posibilitatea constituirii de grupe, clase, secţii sau şcoli cu predarea în limbile minorităţilor naţionale (art. 119); elaborarea, în învăţământul primar, a unor programe de învăţământ şi manuale şcolare în mod special pentru minoritatea respectiva şi predarea în limba maternă a Istoriei românilor şi Geografiei României, precum şi obligativitatea reflectării istoriei şi traditiilor minorităţii în programele şi manualele de Istorie universala şi Istoria românilor, iar în învăţământul gimnazial - introducerea, la cerere, a disciplinei Istoria şi tradiţiile minorităţilor naţionale din România (art. 120); asigurarea, la cerere, pentru elevi aparţinând minorităţilor naţionale din instituţiile de învăţământ cu predare în limba română, ca disciplina de studiu, a Limbii şi literaturii materne, precum şi a Istoriei şi traditiilor minorităţii naţionale respective (art. 121); în învăţământul de stat profesional, liceal, tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic, agromontan, cît şi în învăţământul postliceal, asigurarea posibilităţii de însuşire a terminologiei de specialitate şi în limba maternă (art. 122); posibilitatea constituirii în învăţământul universitar de stat a unor grupe şi secţii cu predarea în limba maternă, pentru pregătirea personalului necesar în activitatea didactica şi cultural-artistică (art. 123); asigurarea reprezentării proporţionale a cadrelor didactice din rindul minorităţilor în conducerea unităţilor şi instituţiilor de învăţământ în care exista grupe, clase sau secţii cu predare în limbile minorităţilor naţionale (art. 126).

Aceleaşi constatări rezultă şi din examinarea concretă a fiecărei obiecţii.

În cuprinsul sesizarilor sunt contestate, sub aspectul constituţionalităţii, prevederile următoarelor articole din Legea învăţământului: art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 95 alin. (3) şi (4), art. 96 alin. (2) şi (3), art. 122, art. 123 alin. (1), art. 124 alin. (2), art. 126, art. 127, art. 128, art. 163 alin. (1) şi art. 171 alin. (1) şi (3).

În realitate, corespunzător obiectiilor de neconstituţionalitate formulate, urmează să fie examinate prevederile următoarelor articole din Legea învăţământului: art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 92 alin. (3) şi (4), art. 93 alin. (2) şi (3), art. 118, art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (2), art. 122 alin. (1) şi (2), art. 123, art. 124, art. 158 alin. (1) şi art. 166 alin. (1) şi (3).

Aceasta întrucît, în timp ce art. 163 alin. (1) din Legea învăţământului prevede, ca regula generală, un număr minim al elevilor dintr-o clasa din învăţământul primar sau gimnazial, art. 8 alin. (1) din lege, care se referă la organizarea şi funcţionarea claselor cu limba de predare română, nu mai înscrie aceasta condiţie de ordin numeric. În schimb - spun autorii sesizarilor - art. 123 alin. (1) din lege prevede că: "În funcţie de necesităţile locale se pot organiza, la cerere şi în condiţiile legii, grupe, clase, secţii sau şcoli cu predare în limbile minorităţilor naţionale". Asadar, numărul minim de elevi constituie o condiţie numai pentru înfiinţarea şi existenta claselor cu predare în limbile minorităţilor naţionale, nu şi pentru învăţământul în limba română. Pe de altă parte, învăţământul în limbile minorităţilor naţionale mai este condiţionat şi de alte împrejurări şi el este declarat facultativ, chiar în cazul îndeplinirii tuturor condiţiilor. Distincţia, spun semnatarii sesizarilor, "este evidenta şi ea cade sub incidenţa prevederilor art. 1 din Convenţia privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învăţământului, ratificată de România prin Decretul nr. 149 din 14 decembrie 1960". În sensul acestei convenţii, termenul "discriminare" cuprinde "orice distincţie, excludere, limitare sau preferinta", intemeiata, între altele, pe limba şi origine naţionala.

Pentru a examina aceasta prima obiectie de neconstituţionalitate, trebuie mai întâi să se retina - asa cum se va proceda şi în legătură cu obiecţiile următoare - ca articolele din Legea învăţământului nu sunt indicate corect, procedeu nu numai inedit, dar şi extrem de discutabil, raminind Curţii Constituţionale ca, prin referire la textul criticat, sa identifice articolul din lege care face obiectul eventualei neconstitutionalitati.

Art. 8 alin. (1) din lege prevede că "în fiecare localitate se organizează şi funcţionează clase cu limba de predare română", fără sa stabilească numărul minim de elevi pentru organizarea şi funcţionarea acestor clase. Art. 158 alin. (1) din lege stabileşte ca, în învăţământul preuniversitar, "formaţiunile de studiu", alcătuite din grupe, clase sau ani de studiu, cuprind un anumit număr minim şi maxim de elevi. Astfel, pentru ceea ce interesează nemijlocit în contextul obiectiei de neconstituţionalitate, "clasa din învăţământul primar are în medie 20 de elevi, dar nu mai puţin de 10 şi nu mai mult de 25", "clasa din învăţământul gimnazial are în medie 25 de elevi, dar nu mai puţin de 10 şi nu mai mult de 30", în fine, "clasa sau anul de studiu din învăţământul profesional, liceal şi postliceal are în medie 25 de elevi, dar nu mai puţin de 15 şi nu mai mult de 30".

Învăţământul primar constituie fundamentul oricărui sistem educativ şi el este elementul cel mai vizibil al acestui sistem. De aceea el trebuie să se caracterizeze prin universalitate, gratuitate şi obligativitate. Aceste valori sunt consacrate în Legea învăţământului [art. 5, art. 6, art. 7 alin. (1), art. 15 alin. (1) s.a.]. Numai astfel se poate tinde - cum proclama art. 3 alin. (1) din lege - la "realizarea idealului educaţional întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti", şi numai astfel - cum spune acelaşi articol - învăţământul poate să contribuie la "păstrarea identităţii naţionale".

Organizarea în fiecare localitate a unor clase cu limba de predare română, asa cum se prevede în teza a doua a art. 8 alin. (1) din lege, trebuie considerată, logic şi indisolubil, ca măsura necesară pentru a se asigură realizarea efectivă a prevederilor aceluiaşi articol, prevederi care alcătuiesc prima teza, în sensul cărora "învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română". Dar astfel sunt satisfacute, înainte de toate, imperativele ce decurg din principiul constituţional consacrat de art. 13 din legea fundamentală, care proclama ca, "în România, limba oficială este limba română", precum şi cele ce decurg din dreptul fundamental la învăţătura, consacrat de art. 32 din Constituţie, care, în alin. (2), precizează ca "învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română".

În fine, presupusa "discriminare" invocată de autorii sesizării nu poate fi reţinută şi pentru ca, prin acelaşi art. 8 din lege, alin. (2), se garantează "dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învaţă limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă".

Art. 8 din lege are astfel caracterul unei norme-cadru, prin prevederile acestui articol asigurindu-se dreptul şi accesul la învăţământ al tuturor cetăţenilor români, indiferent de naţionalitate.

Numărul mediu, cel minim şi cel maxim de elevi al formatiunilor de studiu, astfel cum s-a stabilit în art. 158 alin. (1) din lege, priveşte "resursele umane" ale învăţământului şi criteriile de stabilire a normelor didactice, neavînd nici o legătură cu limba în care se face instruirea elevilor, astfel încât reglementarea nu poate fi considerată ca având un caracter discriminatoriu, în sensul art. 1 din Convenţia privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învăţământului. Aceasta rezultă, cu evidenta, din economia tuturor prevederilor titlului V din Legea învăţământului, intitulat "Resurse umane", între care se afla şi prevederile art. 158 alin. (1), cît şi din alte reglementări ale acestui titlu. De exemplu, art. 153 alin. (2) din lege precizează ca norma didactica pentru profilurile cu formaţiuni specifice de instruire, "cît şi pentru unităţi de învăţământ din localităţi izolate sau pentru clase cu număr redus de elevi, se reglementează de Ministerul Învăţământului".

Este însă de remarcat flexibilitatea reglementărilor cuprinse în art. 158 din lege. După ce în alineatul (1) al acestui articol se stabileşte un "criteriu numeric" - de altfel inevitabil - pentru constituirea formatiunilor de studiu, alineatul (2) al aceluiaşi articol aduce precizări atenuatoare şi indiscutabil realiste, spunând ca: "Situaţiile speciale privind formaţiunile de elevi sau preşcolari din grupa mare aflate sub efectivul minim se aproba de Ministerul Învăţământului".

Este de ordinul evidentei ca, în lipsa unui criteriu numeric de constituire a formatiunilor de studiu şi, pe cale de consecinţa, a posturilor didactice, dispar fundamental şi ratiunea acestor formaţiuni, nici un alt criteriu, aleatoriu prin natura lui, neputind sa stea la baza constituirii formatiunilor de studiu.

Cît priveşte substanţa obiectiei, este evident ca o asemenea observatie generalizatoare, referitoare la calitatea reglementării, raportată la circumstanţe istorice şi la sisteme de valori esenţial diferite, nu poate aparţine domeniului controlului de constituţionalitate. S-a considerat totuşi ca, "prin aceasta restringere", au fost incalcate prevederile art. 5 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, potrivit cărora "nu se poate admite nici o restrictie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau în vigoare".

Interpretarea data prevederilor art. 5 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, nu corespunde sensului real al acestor prevederi. Prin ele nu se admite "nici o restrictie sau derogare" de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau în vigoare într-un stat, sub pretextul ca pactul nu recunoaşte acele drepturi sau le recunoaşte într-o măsura mai mica. Asadar, nici un stat, care a ratificat pactul, nu s-ar putea prevala de lacunele pactului sau de insuficienta prevederilor lui, în măsura în care ele ar fi reale, pentru a restringe sau pentru a abandona drepturi deja recunoscute sau în vigoare în acel stat.

Pactul complineste sau suplineste reglementările interne, el nu implica adaptarea acestora la un nivel calitativ inferior. Or, reglementările din Legea învăţământului nu numai că nu restrâng sau nu repudiaza dreptul la educaţie, drept proclamat de art. 13 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, dar îi asigură realizarea efectivă la un nivel calitativ superior celui considerat ca minim, prin ceea ce se impune statelor-părţi de art. 13 pct. 2 din pact: obligativitatea învăţământului primar şi accesibilitatea gratuita la acesta, generalizarea învăţământului secundar şi accesibilitatea la acesta "prin toate mijloacele potrivite şi în special prin instaurarea în mod progresiv a gratuitatii lui", accesibilitatea la învăţământul superior "în deplina egalitate", în funcţie de capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele potrivite şi în special prin introducerea treptata a gratuitatii; încurajarea sau intensificarea, cît mai posibil, a educaţiei de baza pentru persoanele care au primit instrucţie primara sau care n-au primit-o până la capăt, dezvoltarea unei reţele şcolare la toate nivelurile, stabilirea unui sistem adecvat de burse, ameliorarea condiţiilor materiale ale personalului didactic.

Art. 4 din Convenţia privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învăţământului consemnează angajamentul statelor "sa formuleze, sa dezvolte şi să aplice o politica naţionala menita sa promoveze, prin metode adaptate circumstanţelor şi obiceiurilor naţionale, egalitatea de posibilităţi şi de tratament în domeniul învăţământului". Pentru a marca direcţiile în care trebuie să se acţioneze, sunt reluate, uneori identic, alteori în esenta, prevederile art. 13 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, la care sunt adăugate alte câteva dimensiuni: executarea de către toţi a obligaţiei şcolare prevăzute de lege, asigurarea în toate instituţiile de învăţământ public de acelaşi grad a unui învăţământ de acelaşi nivel şi condiţii echivalente în ceea ce priveşte calitatea învăţământului predat, asigurarea fără discriminare a pregătirii pentru profesiunea didactica.

Nici una dintre prevederile arătate nu stipulează, nici nu sugereaza un "privilegiu lingvistic", susceptibil de convertire într-un criteriu care să stea la baza organizării şi funcţionarii învăţământului.

Aceasta constatare este confirmată şi de prevederile art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi ale art. 2 din Primul protocol adiţional la convenţie, sensul acestor prevederi fiind determinat prin jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului. Constatind ca art. 2 din Primul protocol consacra un veritabil drept la instrucţie, Curtea Europeană retine ca în convenţie nu se specifică limba în care urmează a se realiza învăţământul şi convenţia nu impune statelor obligaţii determinate în acest sens, convenţia are în vedere garantarea pentru persoanele aflate sun jurisdicţia statului a dreptului de a avea acces la mijloacele de instruire de care dispune statul. Reglementările statului nu trebuie să aducă atingere substanţei acestui drept.

Din fraza a doua a art. 2 din primul protocol, coroborat cu art. 14 din convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dedus ca textele respectivelor articole nu interzic orice distincţie de tratament, dar ca egalitatea de tratament este violata, dacă distincţia este lipsită de justificare obiectivă şi nu este rezonabila. Existenta unei asemenea justificări trebuie apreciată în raport cu scopul şi efectele măsurii luate, din perspectiva principiilor care, în general, prevalează în societăţile democratice. În fine, prin analiza frazei a doua din art. 2 al Primului protocol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ajunge la concluzia ca statele nu au obligaţia de a veni în intimpinarea unor "preferinţe lingvistice" ale părinţilor în domeniul educaţiei sau al învăţământului, o asemenea înţelegere echivalind cu o deturnare de la sensul comun.

Raportul rezonabil de proportionalitate dintre cerere şi posibilităţi, dintre cerere şi mijloacele întrebuinţate sau dintre mijloacele întrebuinţate şi scopul urmărit constituie, de asemenea, axa reglementărilor cuprinse în art. 14 al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale. În sensul acestor reglementări, neîndoielnic obligatorii pentru statul român, trebuie să se recunoască dreptul oricărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale "de a învaţă limba sa minoritara". În ariile "locuite tradiţional sau în număr substanţial" de persoane aparţinând minorităţilor naţionale, "dacă exista o cerere suficienta", părţile la convenţie trebuie să depună "eforturi pentru a asigura, în măsura posibilului şi în cadrul sistemului lor educaţional", ca persoanele aparţinând acestor minorităţi "sa beneficieze de posibilităţi corespunzătoare de invatare a limbii lor minoritare ori de a primi o educaţie în această limbă". În orice caz, cum expres precizează art. 14 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, aplicarea acestor măsuri se va face "fără a se aduce atingere învăţării limbii oficiale ori predării în această limbă".

3.

Art. 122 din lege ar contraveni prevederilor art. 32 din Constituţie, întrucît precizează ca persoanele aparţinând minorităţilor naţionale îşi pot exercita dreptul la învăţătura "în condiţiile prezentei legi". Or, art. 32 alin. (3) din Constituţie se referă nu la condiţii", ci la "modalităţile" de exercitare a drepturilor. În realitate, nu art. 122, ci art. 118 din lege prevede că: "Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul sa studieze şi să se instruiască în limba maternă la toate nivelurile şi formele de învăţământ, în condiţiile prezentei legi". Aceasta din urma locutiune este considerată neconstitutionala, prin raportarea ei la art. 32 alin. (3) din Constituţie. Distincţia specioasa care s-a făcut între "condiţii" şi "modalităţi" nu poate fi reţinută.

Termenul "modalităţi" la care se referă art. 32 alin. (3) din Constituţie semnifica ansamblul mijloacelor, procedeelor sau metodelor necesar a fi promovate pentru a se asigură realizarea efectivă a dreptului fundamental consacrat de Constituţie, precum şi condiţiile de exercitare a acestui drept. Unele dintre criteriile prevăzute de lege pentru a asigura accesibilitatea la învăţământ nu pot fi calificate ca "modalităţi", ele fiind "condiţii" (de exemplu, împlinirea virstei de 7 ani pentru înscrierea copilului în învăţământul primar, admiterea elevilor în învăţământul liceal prin concurs, vârsta maxima de 17 ani pentru înscrierea la concursul de admitere în învăţământul liceal de zi, absolvirea liceului cu diploma de bacalaureat pentru a putea participa la admiterea în învăţământul universitar etc.), fără a avea semnificatia unor restringeri la exercitarea dreptului.

În sensul convenţiei, termenul "discriminare" cuprinde "orice distincţie, excludere, limitare sau preferinta care are ca obiect sau ca rezultat suprimarea sau alterarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte învăţământul". Prevederile art. 119 alin. (1) din lege nu numai că nu pot avea ca rezultat "suprimarea sau alterarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte învăţământul", ci chiar asigura o asemenea egalitate, din moment ce se prevede expres posibilitatea organizării de grupe, clase, secţii sau şcoli cu predarea în limbile minorităţilor naţionale. Cît priveşte învăţământul superior, urmează a fi observate prevederile art. 118 din lege, care recunosc dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale "sa studieze şi să se instruiască în limba maternă la toate nivelurile şi formele de învăţământ", prevederile art. 122 alin. (2) din lege, care inlesnesc în învăţământul medical universitar, în cadrul secţiilor existente, continuarea pregătirii de specialitate în limba maternă, prevederile art. 123 din lege, care permit, în învăţământul universitar de stat, organizarea de grupe şi secţii cu predarea în limba maternă, pentru pregătirea personalului necesar în activitatea didactica şi cultural-artistică.

Aprecierea acestor prevederi sau a altora, care au ca obiect reglementarea dreptului persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învaţă în limba lor maternă şi a dreptului de a putea fi instruite în această limbă, trebuie însă să se facă şi din perspectiva Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, ratificată de România prin Legea nr. 33 din 29 aprilie 1995. Reţin atenţia prevederile art. 14 din Convenţia-cadru, care, postulând angajamentul părţilor de a recunoaşte "dreptul oricărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale de a învaţă limba sa minoritara", precizează totodată formele, condiţiile şi limitele realizării acestui drept, satisfacute prin prevederile Legii învăţământului.

Urmează mai întâi să se observe ca prevederile acestui articol corespund întocmai celor ale art. 4 lit. d) din Convenţia privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învăţământului, invocată în sesizări pentru a se demonstra neconstituţionalitatea prevederilor arătate. Convenţia a obligat, între altele, statele semnatare "să asigure fără discriminare pregătirea pentru profesiunea didactica". Mai mult însă, Legea învăţământului asigura pregătirea personalului necesar şi pentru activitatea cultural-artistică. Ţinând seama de natura specifică a acestor activităţi, posibilitatea de a se crea asemenea grupe şi secţii răspunde unor cerinţe indeniabile. Textul nu trebuie însă interpretat parcelar, pentru a deduce astfel "limitarea dreptului de instruire în limbile minorităţilor naţionale", abstractie făcând de faptul ca prin alte prevederi ale legii sunt deschise aceleaşi posibilităţi. Organizarea unor asemenea grupe şi secţii "la cerere" este deplin justificată. Numai astfel constituirea grupelor şi a secţiilor cu predarea în limba maternă poate corespunde nevoilor reale. Totodată, astfel se da expresie prevederilor art. 3 pct. 1 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, potrivit cărora orice persoană aparţinând unei minorităţi naţionale are dreptul sa aleagă liber dacă să fie tratata sau nu ca atare.

Art. 124 din lege prevede următoarele: "În învăţământul de toate gradele, concursurile de admitere şi examenele de absolvire se susţin în limba română. Concursuri de admitere şi examene de absolvire pot fi susţinute în limba maternă la şcolile, clasele şi specializările la care predarea se face în limba maternă respectiva, în condiţiile prezentei legi".

Comparând prevederile legii cu obiecţia de neconstituţionalitate, rezultă ca enuntul din sesizări ignora faptul ca, în condiţiile art. 124 din lege, concursurile de admitere şi examenele de absolvire pot fi susţinute şi în limba maternă.

Susţinerea însă, ca regula, a concursurilor de admitere şi a examenelor de absolvire în limba română apare cu totul justificată. Potrivit art. 13 din Constituţie, în România, limba oficială este limba română. În sensul art. 14 paragraful 3 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, măsurile prevăzute în paragraful 2 al acestui articol se vor aplica "fără a se aduce atingere invataturii limbii oficiale ori predării în această limbă". Regula sustinerii concursurilor de admitere şi a examenelor de absolvire în limba română este însă în concordanta şi cu alte prevederi ale legii, potrivit cărora "Limba şi literatura română constituie o proba de concurs" [art. 25 alin. (4), art. 26 alin. (1) din lege], dar, mai înainte de toate, cu prevederile art. 12 alin. (2) din lege, potrivit cărora "organizarea şi conţinutul învăţământului nu pot fi structurate după criterii exclusiviste şi discriminatorii de ordin ideologic, politic, religios sau etnic".

Prevederile art. 124 din lege nu afectează nici "principiul sanselor egale", din moment ce pregătirea în limba română este asigurata tuturor [art. 8 alin. (1) şi (3) din lege].

Obiecţia de neconstituţionalitate are la baza acelaşi viciu de metoda: textul considerat ca neconstitutional a fost dislocat din sistemul celorlalte reglementări pe care le cuprinde art. 120 din lege. S-a ignorat faptul ca acelaşi articol prevede câteva măsuri complinitoare. Astfel, Limba şi literatura română se preda în învăţământul primar "după programe de învăţământ şi manuale şcolare elaborate în mod special pentru minoritatea respectiva"; în învăţământul primar, Istoria românilor şi Geografia României se predau în limba maternă; "în programele şi manualele de Istorie universala şi Istoria românilor se vor reflecta istoria şi tradiţiile minorităţilor naţionale din România"; "în învăţământul gimnazial se introduce, la cerere, ca disciplina de studiu, Istoria şi tradiţiile minorităţii naţionale, cu predare în limba maternă".

II. Cu privire la neconstituţionalitatea unor prevederi prin care se reglementează autonomia universitară Unele prevederi ale Secţiunii a 7-a din lege, privind "Autonomia universitară", s-au considerat a nu fi "în concordanta cu dispoziţiile art. 32 alin. (6) din Constituţie". În acest sens, au fost aduse în atenţie prevederile art. 95 alin. (3) art. 95 alin. (4) şi art. 96 alin. (2) din Legea învăţământului. Procedându-se la corectarea necesară, din cauza indicarii eronate a articolelor în discuţie, urmează a fi examinate prevederile art. 92 alin. (3) şi (4), precum şi ale art. 93 alin. (2) şi (3) din Legea învăţământului.

Art. 32 alin. (6) din Constituţie prevede că "autonomia universitară este garantată".

92 alin. (2) - (4) din lege precizează domeniile autonomiei universitare şi conţinutul acesteia. În contextul prevederilor legii sunt stabilite corelatiile necesare între conţinutul autonomiei universitare şi atribuţiile Ministerului Învăţământului, care, astfel cum precizează art. 141 alin. (1) din lege, "conduce sistemul naţional de învăţământ".

Stabilirea unor criterii diferite, la unele unităţi de învăţământ sau pentru unii dintre candidaţi, ar contraveni nu numai principiul constituţional al egalităţii în drepturi, dar şi unora dintre prevederile Convenţiei privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învăţământului, având ca rezultat "alterarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte învăţământul" (art. 1 pct. 1 din Convenţie), alterarea egalităţii de posibilităţi şi de tratament în domeniul învăţământului" (art. 4 din convenţie).

Autonomia universitară nu se poate situa în afară unui asemenea sistem de exigente.

Stabilirea, împreună cu Ministerul Învăţământului şi cu alte autorităţi, agenţi sau organizaţii, a domeniilor în care se utilizează diplomele şi certificatele proprii emise de instituţiile de învăţământ superior" corespunde unor cerinţe de ordinul evidentei, între care: valorizarea uniforma a diplomelor şi certificatelor, sprijinirea titularilor de diplome şi certificate, în opţiunea acestora, la încheierea unor contracte de muncă, asigurarea concordanţei dintre specialitatea absolvenţilor şi domeniile de activitate economico-socială.

Textul este în concordanta cu prevederile titlului VI din lege, din reglementarea căruia rezultă conjugarea principiului sistemului unitar de finanţare, de la bugetul de stat, a unităţilor de învăţământ, cu principiul descentralizării gestionării fondurilor alocate.

Criteriile unitare de stabilire a taxelor în valută de la studenţi şi cursanţi străini previn, şi sub acest aspect, orice măsură discriminatorie între aceştia.

Drepturile comunităţii universitare n-au fost însă nesocotite, din moment ce criteriile despre care se face vorbire la art. 92 alin. (4) din lege se stabilesc "de comun acord cu Ministerul Învăţământului". Or, "acordul" are ca rezultat emiterea unui act juridic complex, care are la baza egalitatea şi concordanta mai multor manifestări de voinţa.

Dintr-un început, obiecţiunea ignora faptul ca sistemul naţional de învăţământ cuprinde, potrivit art. 15 alin. (2) din lege, şi unităţile şi instituţiile de învăţământ particulare, precum şi faptul ca exercitarea de către Ministerul Învăţământului a unora dintre atribuţiile prevăzute de art. 141 din lege presupune posibilitatea luării măsurilor corespunzătoare şi legale faţă de persoanele vinovate. Dar posibilitatea suspendării din funcţie a rectorului nu poate fi considerată ca prerogativa de natura "sa stirbeasca autonomia universitară", întrucît cel suspendat se poate adresa instanţei judecătoreşti, iar în sensul art. 93 alin. (2) din lege, rectorul poate fi revocat din funcţie numai de către senatul universitatii, prin aceeaşi procedura folosită la numire.

III. Cu privire la neconstituţionalitatea unor prevederi prin care se reglementează baza materială a învăţământului 1. Sunt considerate neconstituţionale prevederile art. 171 alin. (1) din lege, care "violeaza art. 41 şi 135 din Constituţie, atunci când prevăd ca baza materială a învăţământului de stat consta din întreg activul patrimonial al Ministerului Învăţământului, al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică din sistemul de învăţământ existent la data intrării în vigoare a legii."

De fapt, sunt reproduse astfel, parţial, prevederile art. 166 alin. (1) din lege şi acestea urmează să fie verificate sub aspectul constituţionalităţii. "Legea - se spune în motivarea obiectiei de neconstituţionalitate - nu face nici o diferentiere sub aspectul asigurării bazei materiale, deşi provenienţă spaţiilor pentru procesul de învăţământ, bibliotecilor, staţiunilor didactice şi de cercetare, atelierelor şcolare, fermele didactice, gradinilor botanice, terenurilor agricole, căminelor, internatelor etc. , trebuia sa fi antrenat tratament legislativ diferenţiat, din moment ce Constituţia garantează dreptul de proprietate şi creanţele asupra statului". Multe din bunurile care în prezent aparţin bazei materiale a învăţământului de stat - se arata în continuare - "au fost luate de statul comunist prin desfiinţarea învăţământului particular şi a celui confesional", asa încât "prin reinfiintarea acestor forme de învăţământ era de asteptat să se facă şi retrocedarea drepturilor cotropite". Dar, în locul restituirii bunurilor către adevaratii proprietari, "prin dispoziţia luată s-a făcut o noua naţionalizare, măsura care este vadit neconstitutionala".

Într-adevăr, art. 41 alin. (1) din Constituţie garantează dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului. Astfel cum constant a decis Curtea Constituţională (de exemplu, prin Decizia nr. 4 din 3 iulie 1992, Decizia nr. 3 din 2 februarie 1993, Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, Decizia nr. 127 din 16 noiembrie 1994, Decizia nr. 134 din 6 decembrie 1994), în conformitate cu regimul constituţional al dreptului de proprietate instituit prin Constituţie, naţionalizarea este o măsura neconstitutionala. Dar suprematia dispoziţiilor constituţionale, prevăzută de art. 51 din Constituţie, se aplică exclusiv legilor şi altor reglementări în vigoare sub imperiul Constituţiei actuale. Pe baza acestui criteriu, nu se poate constata violarea de către o lege anterioară Constituţiei actuale a unor reguli instituite de aceasta Constituţie. Prin aplicarea criteriului ierarhic al supremaţiei Constituţiei faţă de o lege anterioară ar insemna să se confere regimului constituţional actual un efect retroactiv, cu încălcarea principiului neretroactivitatii legilor, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

În considerarea supremaţiei Constituţiei şi a principiului neretroactivitatii, o lege poate fi apreciată numai în funcţie de regimul constituţional sub imperiul căruia ea a fost adoptată, inclusiv în ce priveşte posibilitatea controlului constituţionalităţii ei.

Faţa de aceasta obiectie de neconstituţionalitate, sunt reiterabile unele dintre considerentele arătate în legătură cu regimul juridic al proprietăţii şi consecinţele ce decurg din conflictul intertemporal dintre legi.

Dar, astfel cum a fost formulată obiecţia, ea evoca nu o problemă de neconstituţionalitate, ci una de oportunitate legislativă, a carei apreciere nu aparţine competentei Curţii Constituţionale.

IV. Cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea învăţământului Art. 9 alin. (1) din lege prevede următoarele: "Planurile învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplina şcolară. În învăţământul primar religia este disciplina obligatorie, în învăţământul gimnazial este opţională, iar în învăţământul liceal şi profesional este facultativă. Elevul, cu acordul părintelui sau tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea".

Obiecţia de neconstituţionalitate priveşte numai cea de-a doua teza din cuprinsul art. 9 alin. (1), anume faptul ca în învăţământul primar "religia este disciplina obligatorie". Prin aceasta - se arata în sesizare - sunt incalcate: a) prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie referitoare la principiul "liberei dezvoltări a personalităţii umane"; b) prevederile art. 26 alin. (2) din Constituţie, care consacra "dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăşi"; c) prevederile art. 29 alin. (1) şi (2) din Constituţie, "care se referă la libertatea de constiinta"; d) prevederile art. 45 alin. (5) din Constituţie, "care se referă la obligaţia autorităţilor publice de a contribui la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politica, socială, economică, culturală şi sportiva a tarii".

Prevederile contestate sub aspectul constituţionalităţii urmează a fi examinate prin prisma câtorva norme cuprinse în legea fundamentală, precum şi în Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, în pacte şi în convenţii internaţionale, care sunt direct incidente. Astfel, potrivit art. 32 alin. (7), teza finala din Constituţie, "în şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege"; potrivit art. 29 alin. (1), teza finala din Constituţie, "nimeni nu poate fi constrîns sa adopte o opinie ori sa adere la o credinţa religioasă, contrare convingerilor sale"; potrivit art. 29 alin. (6) din Constituţie, "părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine".

În sensul art. 18 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, orice om are dreptul la libertatea gândirii, de constiinta şi religie, acest drept incluzind libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea şi prin învăţătura; art. 18 alin. (1) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice cuprinde o reglementare identică, dar, în alin. 2, se mai adauga ca "nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putind aduce atingere libertăţii sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa"; prin art. 13 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, statele-părţi la acest pact s-au angajat să respecte libertatea părinţilor şi, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de "a asigura educaţia religioasă şi morala a copiilor lor în conformitate cu propriile lor convingeri"; art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cuprinde o reglementare similară cu cea din art. 18 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cu cea din art. 18 alin.

În esenta, toate aceste prevederi din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului din pacte şi convenţii internaţionale sunt reluate de art. 29 alin. (1) şi alin. (6) din Constituţia României.

Asa fiind, prevederile art. 9 alin. (1) din Legea învăţământului nu pot fi interpretate decît în stricta conformitate cu cele ale art. 29 din Constituţie, în sensul cărora "nimeni nu poate fi constrîns sa adopte o opinie ori sa adere la o credinţa religioasă contrare convingerilor sale" şi "părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine". O alta interpretare ar fi vadit neconstitutionala.

Art. 9 alin. (1), teza finala din Legea învăţământului, permite însă o interpretare conformă prevederilor constituţionale: Elevul, cu acordul părintelui sau tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea". Dreptul de "a alege" semnifica şi posibilitatea de a nu avea nici o opţiune religioasă. Iar "alegerea", cu "acordul părintelui sau al tutorelui legal instituit", asigura dreptul reprezentanţilor legali ai copilului de a decide, potrivit propriilor convingeri, în legătură cu educaţia copiilor minori, ca expresie a autorităţii părinteşti.

Introducerea în învăţământul primar a religiei, ca "disciplina obligatorie", nu înseamnă obligativitatea religiei pentru elevi, nesocotindu-se dreptul părintelui sau al tutorelui de a asigura educaţia copiilor minori potrivit propriilor convingeri. Prin coroborarea tezei a doua cu cea finala din structura art. 9 alin. (1) rezultă ca "obligativitatea" priveşte includerea religiei ca disciplina în planurile de învăţământ, religia şi confesiunea raminind să fie alese sau nu.

Prevederile art. 9 alin. (1) din Legea învăţământului sunt deci constituţionale, sub rezerva respectării dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi alin. (6) din Constituţie.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 26 alin. (2), art. 29 alin. (1), (2) şi (6), ART.. 32 alin. (2), (3) şi (6), art. 41, art. 45 alin. (5) şi art. 135 din Constituţie, precum şi ale prevederilor art. 144, lit. a) din Constituţie şi ale art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E:

Deliberarea a avut loc la data de 18 iulie 1995 şi la ea au participat: Ioan Muraru, preşedinte, Costica Bulai, Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonio Iorgovan, Lucian Stangu şi Victor Dan Zlatescu, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. IOAN MURARU Magistrat-asistent Gabriela Dragomirescu ---------------------