Hotărâre din 31 august 2000

HOTĂRÂRE din 31 august 2000 în cauza Brumarescu împotriva României Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 414 din 31 august 2000 În cauza Brumarescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 27 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia), modificată prin Protocolul nr. 11*1), şi în baza dispoziţiilor aplicabile din regulament*2), constituită în Marea Camera formată din următorii judecători: domnul L. Wildhaber, preşedinte; doamna E. Palm; domnul C. Rozakis; şir Nicolas Bratza; domnii L. Ferrari Bravo;

L. Caflisch;

L. Loucaides;

J.-P. Costa;

W. Fuhrmann;

K. Jungwiert;

B. Zupancic; doamna N. Vajic; domnul J. Hedigan; doamna M. Tsatsa-Nikolovska; domnii T. Pantiru;

E. Levits;

L. Mihai, judecător ad-hoc; şi doamna M. De Boer-Buquicchio, grefier adjunct, după ce a deliberat în Camera de Consiliu, în zilele de 17 iunie şi 30 septembrie 1999, pronunţa următoarea hotărâre, adoptată la data de 30 septembrie 1999:

PROCEDURA 1. În temeiul fostului articol 19 din convenţie*3), la 3 noiembrie 1998 Curtea a fost sesizată de către un cetăţean român, domnul Dan Brumarescu (reclamantul), iar la 6 noiembrie 1998, de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), în termenul de 3 luni prevăzut de fostele articole 32 alin. 1 şi art. 47 din convenţie. La originea cauzei se afla o plângere (nr. 28.342/95) îndreptată împotriva României, introdusă la Comisie la data de 9 mai 1995 de domnul Dan Brumarescu, conform fostului articol 25.

Cererea de sesizare a Comisiei s-a întemeiat pe fostele articole 44 şi 48, precum şi pe declaraţia română care recunoaşte jurisdicţia obligatorie a Curţii (fostul articol 46). Plângerea reclamantului a avut ca temei de drept fostele articole 44 şi 48 din convenţie, modificate prin Protocolul nr. 9, ratificat de România. Cererile au drept obiect obţinerea unei hotărâri prin care să se stabilească existenta încălcării de către statul pârât a art. 6 alin. 1 din convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la convenţie.

Marea Camera a fost alcătuită din domnul C. Birsan, judecător ales în numele României (art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 24 alin. 4 din regulamentul Curţii), domnul L. Wildhaber, preşedintele Curţii, doamna E. Palm şi domnul C. Rozakis, vicepreşedinţi ai Curţii, şir N. Bratza, preşedintele secţiei, şi domnul G. Ress, vicepreşedintele secţiei [art. 27 alin. 3 din convenţie şi art. 24 alin. 3 şi 5 a) din regulament]. Au mai fost desemnaţi pentru completarea Marii Camere: domnul L. Ferrari Bravo, domnul M.L. Caflisch, domnul M.L. Loucaides, domnul W. Fuhrmann, domnul K. Jungwiert, domnul B. Zupancic, doamna N. Vajic, domnul J. Hedigan, doamna M. Tsatsa-Nikolovska, domnul T. Pantiru şi domnul E. Levits (art. 24 alin. 3 şi art. 100 alin. 4 din regulament).

Ulterior domnul C. Birsan, judecător naţional, a devenit incompatibil, deoarece a participat în cadrul Comisiei la examinarea cauzei (art. 28 din regulament). Prin urmare Guvernul l-a desemnat pe domnul L. Mihai în calitate de judecător ad-hoc (art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 29 alin. 1 din regulament).

La audiere au participat:

Curtea a ascultat susţinerile părţilor, precum şi răspunsurile domnului Popescu, ale doamnei Rizoiu şi ale domnului Dinu la întrebările puse de unii judecători.

ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei 11. În anul 1930 părinţii reclamantului au construit o casa în Bucureşti. În anul 1939 au închiriat parterul casei fraţilor Mirescu, unchii terţului intervenient, domnul Mircea Dan Mirescu.

A. Acţiunea în revendicare 14. În anul 1993, în calitate de moştenitor, reclamantul a sesizat Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, solicitând constatarea nulităţii naţionalizarii. A arătat ca la momentul naţionalizarii părinţii săi erau salariaţi şi ca bunurile salariaţilor nu puteau fi naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950. Nu rezultă din documentele prezentate Curţii dacă în faţa instanţei de fond reclamantul a făcut cunoscut contractul de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fraţii Mirescu în anul 1973.

B. Evenimente survenite după raportul Comisiei: acţiunea în restituire a proprietăţii 26. La o dată neprecizata reclamantul a depus o cerere prin care solicită Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 (denumita în continuare comisia) restituirea imobilului. El a arătat ca fusese deposedat în anul 1950, cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, ca Judecătoria Bucureşti, în sentinta sa definitivă din 9 decembrie 1993, considerase ilegala aceasta privare de proprietate şi ca, prin urmare, era îndreptăţit sa redobandeasca dreptul de proprietate asupra întregului imobil.

II. Jurisprudenta şi dreptul intern A. Constituţia 31. Articolul 21 din Constituţie are următorul cuprins: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

B. Legea nr. 59 din 23 iulie 1993, care modifica Codul de procedură civilă 32. Dispoziţiile aplicabile ale acestei legi sunt următoarele:

Articolul 330

"Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Suprema de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:

Articolul 330^1

"Recursul în anulare se poate declara oricând."

C. Legea nr. 17 din 17 februarie 1997, care modifica articolul 330^1 din Codul de procedură civilă 33. Articolul 330^1 a fost modificat după cum urmează: "Art. 330^1. - Pentru motivul prevăzut la art. 330 pct. 1, recursul în anulare se poate declara în termen de 6 luni de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă (...)."

D. Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile 34. Dispoziţiile aplicabile au următorul conţinut:

Articolul I "(...) pentru asigurarea unei bune gospodariri a fondului de locuinţe supuse degradării din cauza sabotajului marii burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare număr de imobile;

Pentru a lua din mana exploatatorilor un important mijloc de exploatare;

Se naţionalizeaza imobilele prevăzute în listele-anexa (...) care fac parte integrantă din prezentul decret şi la a căror alcătuire s-a ţinut seama de următoarele criterii:

Articolul II "Nu intră în prevederile decretului de faţa şi nu se naţionalizeaza imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriasi, intelectualilor profesionisti şi pensionarilor."

E. Decretul nr. 524 din 24 noiembrie 1955, care modifica Decretul nr. 92/1950 35. Dispoziţiile aplicabile sunt redactate în felul următor:

Articolul XI "În baza criteriilor stabilite în art. I pct. 1-5 inclusiv şi art. II, Consiliul de Miniştri va putea face completarea sau modificarea listelor-anexa prevăzute în art. I alin. 4 din prezentul decret." "Consiliul de Miniştri poate hotărî scoaterea de sub naţionalizare a oricăror imobile sau apartamente."

F. Jurisprudenta Curţii Supreme de Justiţie Jurisprudenta dinainte de 2 februarie 1995 36. Secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie a confirmat în repetate randuri jurisprudenta instanţelor inferioare care au apreciat ca au competenţa de a se pronunţa în cauze ce au ca obiect bunuri imobile naţionalizate, în special cele naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950. Astfel, în Decizia nr. 518 din 9 martie 1993 s-a exprimat, în ceea ce priveşte competenţa instanţelor în examinarea litigiilor legate de aplicarea Decretului nr. 92/1950, după cum urmează: "Hotărând cu privire la acţiunea în revendicare promovata de reclamant, instanţele - cărora legea le conferă o competenţa generală de soluţionare - nu au făcut altceva decât să aplice Decretul nr. 92/1950. Mai precis, au aplicat, pe de o parte, dispoziţiile care exclud de la naţionalizare anumite bunuri imobile şi dispoziţiile privind restituirea bunurilor în caz de aplicare abuzivă sau eronată, pe de altă parte."

Revirimentul jurisprudenţei din 2 februarie 1995 37. La data de 2 februarie 1995 Curtea Suprema de Justiţie, constituită în Secţiile Unite, a hotărât, cu o majoritate de 25 de voturi împotriva a 20, schimbarea jurisprudenţei Secţiei civile. Astfel, s-a motivat: "Instanţele judecătoreşti nu au atributia de a cenzura şi dispune restituirea imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 (...); numai legea poate dispune cu privire la conformitatea naţionalizarilor efectuate în temeiul Decretului nr. 92/1950 cu dispoziţiile actualei Constituţii (...)."

Revirimentul jurisprudenţei din 28 septembrie 1998 38. La data de 28 septembrie 1998 Curtea Suprema de Justiţie, constituită în Secţiile Unite, a hotărât în unanimitate sa revină asupra hotărârii sale din data de 2 februarie 1995, prin care apreciase ca tribunalele nu aveau competenţa să soluţioneze litigiile privind încălcări ale dreptului de proprietate comise între anii 1944 şi 1989. În hotărâre s-au menţionat următoarele: "Instanţele judecătoreşti sunt competente sa judece toate acţiunile deduse judecaţii prin care se reclama încălcarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale, intervenite în perioada 1944-1989."

G. Poziţia Curţii Constituţionale 39. La 19 iulie 1995 Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea proiectului de lege care precizează situaţia juridică a imobilelor cu destinaţia de locuinţe, devenite proprietate a statului. Astfel, analizând posibilitatea oferită proprietarilor lipsiţi de proprietate în mod abuziv sau fără titlu de a obţine fie restituirea bunurilor printr-o acţiune în justiţie, fie o despăgubire: "[...] Alta este însă situaţia locuinţelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur şi simplu un fapt, asadar fără titlu, în condiţiile inexistentei unei reglementări legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului. În asemenea cazuri dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiinţat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al carei obiect este reglementarea situaţiei juridice a locuinţelor trecute în proprietatea statului. În alţi termeni, excepţia cazurilor în care, potrivit legii, apartamentele ar urma să fie, fără limitări valorice, restituite în natura fostului proprietar ori moştenitorilor acestuia, măsurile cuprinse în lege (acordarea de despăgubiri, vânzarea locuinţelor către chiriaşii care le ocupa ori păstrarea lor în patrimoniul statului) nu sunt aplicabile acelor locuinţe cu privire la care statul nu a dobândit legal dreptul de proprietate.

A considera, într-o dispoziţie a legii, ca şi imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului sau de proprietate, ar fi să se recunoască acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietăţii persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituţia din 1991 nu îl cunoaşte şi care, de aceea, nu poate fi acceptat.

Urmează, asadar, ca obiecţia de neconstituţionalitate a acelei părţi din lege care se referă la imobilele trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, fără titlu, să fie primite (...).

Ar rămâne, de aceea, la aprecierea Parlamentului, cu prilejul reexaminarii legii, posibilitatea adoptării unor măsuri de completare a dispoziţiilor acesteia privind dreptul persoanelor ale căror locuinţe au fost preluate de către stat, fără titlu, şi al moştenitorilor acestora - locuinţe cu privire la care statul nu a dobândit dreptul de proprietate - de a opta pentru beneficiul aplicării legii, în ipoteza în care vor dori sa renunţe la calea incerta, lenta şi costisitoare a unei acţiuni în revendicare (...)."

H. Legea nr. 112 din 23 noiembrie 1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, intrata în vigoare la 29 ianuarie 1996 40. Dispoziţiile aplicabile ale acestei legi sunt:

Articolul 1

"Foştii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege.

De prevederile alin. 1 beneficiază şi moştenitorii foştilor proprietari, potrivit legii."

Articolul 2

"Persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în natura, prin redobandirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condiţiile art. 12.

În cazul apartamentelor trecute în proprietatea statului pentru care s-au primit despăgubiri, dacă sunt ocupate de foştii proprietari sau sunt libere, ele se restituie în natură. Redobandirea dreptului de proprietate este condiţionată de restituirea sumei primite cu titlu de despăgubire, actualizată în condiţiile prevederilor art. 13."

Articolul 13

"Valoarea despăgubirilor care se acordă foştilor proprietari şi moştenitorilor acestora, pentru apartamentele nerestituite în natura, precum şi preţul de vânzare, după caz, se stabilesc pe baza prevederilor Decretului nr. 93/1977, ale Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale Legii nr. 85/1992, republicată, iar valoarea terenurilor aferente, pe baza Criteriilor privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat nr. 2.665 din 28 februarie 1992, elaborate de Ministerul Finanţelor şi Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, cu completările ulterioare. La valorile astfel calculate se vor aplica coeficienţii de actualizare, care nu vor fi mai mici decât coeficientul de creştere a veniturilor salariale medii pe economie.

Valoarea totală a apartamentului restituit în natura şi a despăgubirilor cuvenite pentru apartamentele nerestituite în natura şi pentru terenurile aferente nu poate depăşi suma veniturilor salariale medii pe economie ale unei persoane pe o perioadă de 20 de ani, calculată la data stabilirii despăgubirii.

În cazul în care fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia ori rudelor până la gradul al doilea ale fostului proprietar în viaţa li se restituie în natura un apartament conform prevederilor art. 2, a cărui valoare, calculată potrivit alin. 1, depăşeşte suma prevăzută la alin. 2, ei nu pot fi obligaţi sa plătească diferenţa.

Plata despăgubirilor se face de către Ministerul Finanţelor, prin serviciile publice descentralizate ale acestuia, de la nivelul judeţelor, municipiului Bucureşti şi sectorului agricol Ilfov, în conturile bancare sau C.E.C., indicate de beneficiarii despăgubirilor, pe baza actului prin care se dispune acordarea despăgubirii şi comunicat conform art. 19, după 12 luni de la încheierea lucrărilor de evaluare, dar nu mai târziu de 24 de luni.

Valoarea despăgubirilor stabilite în condiţiile anterioare se actualizează la data plăţii, luând ca baza salariul mediu pe economie din ultima luna a trimestrului expirat.

La dispoziţia Ministerului Finanţelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din:

Din fondul astfel constituit se vor efectua cheltuieli în următoarea ordine:

I. Punctul de vedere al Executivului cu privire la Legea nr. 112/1995 41. La data de 23 ianuarie 1996 Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 20/1996 pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, conform căreia erau considerate ca trecute, cu titlu, în proprietatea statului, imobilele preluate în aplicarea unei dispoziţii legale. Conform aceleiaşi hotărâri, Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă imobilelor deţinute de stat în absenta unei dispoziţii legale care să constituie fundamentul juridic al dreptului de proprietate al statului.

J. Jurisprudenta instanţelor inferioare în ceea ce priveşte autoritatea lucrului judecat 43. După intrarea în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 11 din 18 februarie 1997 unii proprietari, faţă de care Curtea Suprema de Justiţie, în urma admiterii recursurilor în anulare, anulase hotărâri judecătoreşti definitive, au introdus noi acţiuni în revendicare. Problema excepţiei autorităţii lucrului judecat, invocată în cadrul acestor noi proceduri, nu a primit o soluţionare unitară din partea instanţelor:

Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Sentinta civilă nr. 5.626 din 16 mai 1997, irevocabilă "Imobilul în cauza a mai constituit obiectul unui litigiu între aceleaşi părţi, pronunţându-se Sentinta civilă nr. 212 din 12 ianuarie 1994 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă, sentinta prin care a fost admisă acţiunea reclamantului P.I. şi s-a constatat ca acesta este unicul proprietar al imobilului (...) Împotriva sentinţei civile nr. 212 din 12 ianuarie 1994 a fost declarat recurs în anulare de către procurorul general, recurs ce a fost admis de Curtea Suprema de Justiţie - Secţia civilă - prin Decizia nr. 2.495 din 28 septembrie 1995, ce a casat respectiva sentinta respingând acţiunea reclamantului P.I. (...) instanţa, având în vedere prevederile art. 1201 din Codul civil, în sensul că <<este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecata are acelaşi obiect, este intemeiata pe aceeaşi cauza şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele în contra lor şi în aceeaşi calitate>>, urmează a se constată că între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi imobil, a mai avut loc o judecata ce a fost soluţionată definitiv (...) de Curtea Suprema de Justiţie (...). (...) instanţa va admite excepţia autorităţii de lucru judecat, urmând a respinge acţiunea reclamantului."

Judecătoria Fagaras, Sentinta civilă nr. 3.276 din 10 decembrie 1998, apelata "Constata ca asupra imobilului (...) s-au aplicat în mod nelegal dispoziţiile Decretului nr. 92/1950, imobilul fiind trecut abuziv în proprietatea statului român (...), dispune restituirea imobilului (...), respinge excepţia autorităţii de lucru judecat (...)."

K. Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia 44. Dispoziţiile aplicabile ale acestei legi sunt:

Articolul 6

"(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

PROCEDURA DIN FAŢA COMISIEI 45. Domnul Brumarescu a sesizat Comisia la data de 9 mai 1995. El sustinea ca, în pofida prevederilor art. 6 alin. 1 din convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Suprema de Justiţie i-a încălcat dreptul de acces la o instanţa care să îi permită reintrarea în posesia imobilului.

Concluzii prezentate curţii 47. Reclamantul roaga Curtea sa respingă excepţiile preliminare ridicate de Guvern, să constate ca a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 şi sa îi acorde o satisfactie echitabila, conform art. 41 din convenţie.

Guvernul invita Curtea să constate ca, în urma unor schimbări intervenite în situaţia de fapt după adoptarea raportului Comisiei, reclamantul a pierdut calitatea de victima şi ca, în orice caz, nu a epuizat căile de recurs interne. În ceea ce priveşte fondul cauzei, roaga Curtea sa respingă plângerea.

ÎN DREPT 1. Cu privire la excepţiile preliminare ale Guvernului A. Cu privire la calitatea de victima 48. Conform opiniei Guvernului, faptele noi intervenite după decizia asupra admisibilităţii din data de 22 mai 1997 atrag pierderea calităţii de victima a reclamantului, în sensul art. 34 din convenţie.

Guvernul susţine ca procedura initiata de reclamant în aplicarea Legii nr. 112/1995 s-a finalizat prin hotărârea din 24 martie 1998 prin care reclamantului i s-a restituit o parte din imobilul revendicat şi i s-a acordat o despăgubire pentru partea nerestituita în natură. Aceasta despăgubire este suficienta pentru ca reclamantul sa nu se mai poată pretinde victima a unei încălcări a dreptului la respectarea bunurilor. Deşi aceasta procedura se afla încă pe rol, reclamantul contestand în faţa instanţelor refuzul restituirii integrale în natura, Guvernul apreciază ca tribunalele nu vor putea pronunţa o hotărâre mai puţin favorabilă decât cea din 24 martie 1998.

În cauza de faţa Curtea observa ca în prezent reclamantul se găseşte în aceeaşi situaţie cu cea de la 1 martie 1995, din moment ce nici o hotărâre definitivă nu a recunoscut, cel puţin în substanţa, şi nici nu a reparat eventuala încălcare a convenţiei, care rezultă din hotărârea Curţii Supreme de Justiţie.

Într-adevăr, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantului, procedura în restituire care a urmat deciziei Curţii Supreme de Justiţie nu s-a finalizat încă printr-o hotărâre definitivă. Deşi hotărârile deja intervenite în acest demers - care nu face în sine obiectul procedurii în faţa Curţii - merg în sensul unei oarecare îmbunătăţiri a situaţiei reclamantului -, restituirea parţială a imobilului în chestiune şi acordarea de despăgubiri pentru partea nerestituita - şi deşi nu este exclus ca în final reclamantul să poată avea câştig de cauza, rezultă ca punctul de plecare al acestei proceduri este chiar situaţia creata în urma deciziei contestate a Curţii Supreme de Justiţie, şi anume faptul ca imobilul în chestiune a redevenit proprietatea statului. Prin urmare, aceasta procedura nu poate inlatura în nici un caz în totalitate consecinţele deciziei Curţii Supreme de Justiţie asupra folosinţei dreptului de proprietate, eventuala restituire a imobilului având o alta baza legală decât cea care se afla la originea litigiului adus în faţa Curţii.

În plus Curtea constata ca plângerea reclamantului nu se limitează la încălcarea de către Curtea Suprema de Justiţie a dreptului sau de proprietate, ci reclama, ca efect al aceleiaşi decizii, şi o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie. Reclamantul arata ca motivul pentru care este victima se datorează anulării unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa şi constatării ca instanţele nu aveau competenţa să soluţioneze acţiunile în revendicare de genul celei introduse de reclamant. Imposibilitatea de a aduce în faţa instanţelor o asemenea acţiune a durat mai mulţi ani.

Chiar dacă în urma adoptării unor noi reglementări şi a schimbării jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie calea judecătorească este acum deschisă în asemenea împrejurări, Curtea considera ca ar fi impovarator sa i se ceara reclamantului sa initieze aceeaşi procedura a doua oara, cu atât mai mult cu cat, în lumina jurisprudenţei contradictorii a instanţelor româneşti, rezultatul unei noi acţiuni în revendicare rămâne incert, avându-se în vedere principiul autorităţii lucrului judecat.

În aceste împrejurări nu se poate nega ca reclamantul, asa cum susţine, este afectat de hotărârea Curţii Supreme de Justiţie şi continua să fie victima a unor încălcări ale convenţiei, care, după părerea lui, rezultă din aceasta hotărâre.

Prin urmare, excepţia va fi respinsă.

B. Asupra epuizarii căilor de recurs interne 51. Guvernul susţine, de asemenea, inadmisibilitatea cererii datorită faptului că nu au fost epuizate căile de recurs interne. Admiţând ca în dreptul românesc nu exista nici o cale de recurs eficienta împotriva Deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 1 martie 1995, Guvernul argumenteaza ca reclamantul ar trebui sa introducă o noua acţiune în revendicare. Deşi aceasta cale de recurs a existat înaintea hotărârii de admisibilitate a Comisiei, ea a devenit eficienta numai după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, interpretată în lumina Hotărârii Guvernului nr. 11/1997, a Legii nr. 213/1998 asupra domeniului public, şi după schimbarea din 28 septembrie 1998 a jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie.

Prin urmare, aceasta excepţie preliminară va fi respinsă.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie 56. Conform susţinerilor reclamantului, decizia din 1 martie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie a încălcat art. 6 alin. 1 din convenţie, care dispune: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de către o instanţa (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil(...)."

Curtea subliniaza ca, admiţând recursul în anulare introdus în virtutea autorităţii mai sus menţionate, Curtea Suprema de Justiţie a înlăturat efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curţii Supreme de Justiţie, la o hotărâre judecătorească "irevocabilă", dobândind deci autoritatea lucrului judecat şi fiind, în plus, executată.

Aplicând în acest mod dispoziţiile art. 330 mai sus citat, Curtea Suprema de Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. În speta şi în virtutea acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din convenţie a fost ignorat.

A existat deci o încălcare a articolului mai sus menţionat.

Curtea nu are competenţa de a analiza hotărârea pronunţată la 1 martie 1995 în lumina dreptului intern, nici de a examina dacă litigiul putea fi sau nu putea fi soluţionat pe fond de Curtea Suprema de Justiţie însăşi, faţă de dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 şi în aceasta privinta.

III. Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie 66. Reclamantul se plange ca decizia din 1 martie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect încălcarea dreptului la respectarea proprietăţii, asa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1: "Orice persoană fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinţă bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."

A. Cu privire la existenta unui bun 67. Guvernul admite ca dreptul consacrat prin hotărârea din 9 decembrie 1993 reprezenta un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Cu toate acestea, în şedinţa publică din data de 17 iunie 1999 Guvernul arata pentru prima data ca hotărârea din 9 decembrie 1993 nu se referea la parterul casei, vândut de stat în 1973.

Terţul intervenient susţine ca eventualul bun al reclamantului nu poate să includă şi apartamentul de la parterul imobilului, cumpărat în anul 1973 de unchii săi, pe care i-a mostenit. El arata ca respectiva cumpărare era conform legilor în vigoare în anul 1973.

B. Cu privire la existenta unei ingerinţe 71. Pentru reclamant anularea hotărârii din 9 decembrie 1993 a avut ca efect imposibilitatea absolută de a-şi valorifica dreptul de proprietate, ceea ce constituie o încălcare a dreptului la respectarea proprietăţii.

C. Cu privire la justificarea ingerintei 75. Rămâne de stabilit dacă ingerinta constatată de Curte a dus sau nu a dus la o încălcare a art. 1. Pentru a face aceasta, trebuie examinat dacă, asa cum susţine Guvernul, ingerinta în cauza poate fi analizata din punctul de vedere al principiului consacrat de prima fraza a primului alineat al art. 1, apreciind ca hotărârea Curţii Supreme de Justiţie nu a reprezentat nici o lipsire formala de proprietate, nici o reglementare a folosinţei proprietăţii, sau dacă, asa cum a apreciat Comisia, cauza vizează o lipsire de proprietate, reglementată de a doua fraza din acelaşi alineat.

A. Prejudiciu 82. În principal, reclamantul solicita restituirea bunului în litigiu. În caz de nerestituire înţelege sa primească o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului, mai precis, conform raportului de expertiza înaintat Curţii, 3.681.000.000 lei româneşti (ROL). Cu titlu de daune morale, solicita 75.000 dolari americani (USD). În plus solicita sa i se plătească 26.000.150 ROL, reprezentând onorariile avocatului pentru procedurile în faţa organelor de la Strasbourg, precum şi 1.543.650 ROL, 500 USD şi 300 franci francezi cu titlu de cheltuieli diverse pentru procedurile în faţa Curţii, inclusiv pentru participarea la şedinţa publică din data de 17 iunie 1999.

În ceea ce priveşte suma solicitată cu titlu de daune morale, Guvernul susţine ca aceasta cerere nu este intemeiata.

Guvernul arata ca este de acord cu plata taxelor şi a cheltuielilor de judecată, în măsura în care reclamantul va dovedi ca au fost justificate, urmând să fie deduse sumele acordate cu titlu de asistenţa judiciară.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. hotărăşte ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie, în sensul că nu a existat un proces echitabil.

În consecinţa,

Redactată în limbile franceza şi engleza, apoi pronunţată în şedinţa publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg la data de 28 octombrie 1999.

Maud De Boer-Buquicchio, Luzius Wildhaber, grefiera adjuncta preşedinte La prezenta hotărâre se ataşează, conform art. 45 alin. 2 din convenţie şi art. 74 alin. 2 din regulamentul Curţii, următoarele opinii separate:

OPINIA SEPARATĂ a domnului judecător Rozakis Deşi în prezenta cauza am votat pentru constatarea unei duble încălcări a art. 6 alin. 1 din convenţie, apreciez ca în realitate cele doua aspecte ale încălcării sunt interdependente şi trebuie analizate ca o încălcare a dreptului de "acces la justiţie".

Curtea, în majoritate, a considerat ca decizia Curţii Supreme de Justiţie a României "a anulat în totalitate o procedură judiciară care se finalizase (...) printr-o hotărâre judecătorească <<irevocabilă>>, care dobandise deci autoritatea lucrului judecat şi care, în plus, fusese deja executată (...), a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces echitabil".

Eu vad lucrurile dintr-o alta perspectiva: noţiunea "drept la justiţie" sau "drept de acces la instanţa" s-a dezvoltat în jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului şi acoperă tot felul de circumstanţe în care unui individ i se neagă, prin acţiuni sau omisiuni ale autorităţilor publice, posibilitatea de a obţine o hotărâre definitivă a unei instanţe, cu privire la o contestaţie în materie civilă sau o acuzaţie în materie penală. Jurisprudenta actuala arata ca noţiunea "drept la justiţie" sau "drept de acces la instanţa" nu se limitează în nici un caz la posibilitatea acordată de a te adresa instanţelor şi nici la faptul ca exista posibilitatea ca o procedură judiciară în materie penală să se finalizeze printr-o hotărâre; aceasta notiune include şi dreptul la punerea în practica a verdictului sau sentinţei pronunţate de instanţa şi funcţionarea justiţiei fără presiuni din afară. Dreptul la instanţa nu este un simplu drept teoretic constând în posibilitatea acordată unui individ de a apela la o instanţa naţionala, ci include şi speranta legitima ca autorităţile interne vor fi obligate să respecte o hotărâre definitivă, care va fi deci executată.

În cauza de faţa reclamantului i s-a acordat dreptul de a sesiza instanţele cu un litigiu împotriva statului. A beneficiat, conform legii, de capacitatea de a face să se execute o hotărâre judecătorească care a dobândit autoritatea lucrului judecat şi de a i se restitui proprietatea bunului. Dar dreptul sau la justiţie a devenit iluzoriu atunci când procurorul general şi Curtea Suprema de Justiţie au intervenit, aplicând art. 330 din Codul de procedură civilă, anuland sentinta judecătoriei şi consecinţele sale favorabile pentru intimaţi. Atunci când un sistem judiciar conferă unei instanţe competenţa de a pronunţa hotărâri definitive, iar apoi permite ca acestea să fie anulate de nişte proceduri ulterioare, este afectată nu numai securitatea juridică, dar este discutabila însăşi existenta instanţei, aceasta neavând în substanţa nici o competenţa sa dispună definitiv asupra unei chestiuni juridice.

Se naşte deci întrebarea dacă o persoană care sesizează instanţa pentru ca aceasta să se pronunţe cu privire la plângerea respectiva a beneficiat cu adevărat de "dreptul la justiţie" sau de "dreptul de acces la instanţa".

OPINIA SEPARATĂ a judecătorului Şir Nicolas Bratza, la care se alătură şi domnul judecător Zupancic Impartasesc punctul de vedere al celorlalţi membri ai Curţii, în sensul că a existat o încălcare a art. 6 din convenţie sub doua aspecte şi o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie. Sunt de acord, în ceea mai mare parte, cu rationamentul din hotărârea Curţii cu privire la aceste doua articole, dar doresc sa aduc argumente suplimentare cu privire la prima chestiune analizata prin prisma art. 6.

Curtea a concluzionat ca, aplicând dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură civilă, Curtea Suprema de Justiţie "a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice" şi ca, în speta, "dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din convenţie a fost încălcat" (alin. 62).

Consider ca acest rationament nu este pe deplin satisfăcător; într-adevăr, exprimand acest punct de vedere, Curtea nu a făcut referire la propria jurisprudenta şi nici nu a dat explicaţii în detaliu asupra relatiei dintre notiunile "securitate a raporturilor juridice" şi "proces echitabil".

Este posibil, consider, ca aceasta relaţie sa includă şi principiul "egalităţii armelor", esenţial pentru existenta unui proces echitabil. Cu toate acestea, în cadrul unei proceduri în care şi statul este parte, principiul "egalităţii armelor" poate fi încălcat atunci când legislativul intervine în administrarea justiţiei în asa fel încât să poată influenţa soluţia în cauza. (Hotărârea Rafinariile grecesti Stran şi Stratis Andreadis din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B); prin urmare, se poate argumenta ca principiul "egalităţii armelor" este încălcat atunci când, ca în cazul de faţa, într-o procedură în care statul este implicat, procurorul general, funcţionar al statului, are competenţa, conform art. 330 din Codul de procedură civilă, să solicite oricând anularea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

În ceea ce ma priveşte, apreciez ca modalitatea de aplicare a art. 330 din Codul de procedură civilă nu a pus probleme atât din punctul de vedere al unui "proces echitabil", ci a reprezentat mai degraba o încălcare a "dreptului la justiţie", analizat din punctul de vedere al "dreptului de acces", mai exact, al dreptului de a sesiza o instanţa (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Philis împotriva Greciei din 27 august 1991, seria A nr. 209, pag. 20, alin. 59).

În Hotărârea sa Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997 (Colectie de hotărâri şi decizii, 1997-II, pag. 495), Curtea a admis plângerea reclamanţilor, prin care se arata ca refuzul autorităţilor administrative de a se conformă hotărârilor Consiliului de Stat a încălcat dreptul lor la o protecţie judiciară efectivă a unui drept civil, incalcand astfel art. 6 alin. 1. Reamintind jurisprudenta sa constanta, în sensul că art. 6 consacra "dreptul la justiţie", Curtea a arătat: "Cu toate acestea, acest drept este iluzoriu atunci când ordinea juridică interna a unui stat contractant permite ca o hotărâre judiciară definitivă şi obligatorie sa rămână fără efect, prejudiciind astfel una dintre părţi. Într-adevăr, ar fi de neconceput ca art. 6 alin. 1 sa descrie în detaliu garanţiile de procedura acordate părţilor - echitate, publicitate şi celeritate - şi sa nu protejeze executarea hotărârilor judecătoreşti; o interpretare a art. 6, în sensul că el vizează exclusiv dreptul de acces la instanţa şi garanţiile procedurale, ar risca sa creeze situaţii incompatibile cu principiul preeminentei dreptului pe care statele contractante s-au angajat sa-l respecte, o dată cu ratificarea convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Golder împotriva Regatului Unit din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, pag. 16-18, alin. 34-36). Executarea unei hotărâri pronunţate de o instanţa trebuie deci considerată ca făcând parte integrantă din <<procedura>> în sensul art. 6; de altfel, Curtea s-a pronunţat în acest sens (a se vedea hotărârile Di Pede împotriva Italiei şi Zappia împotriva Italiei din 26 septembrie 1996, Colecţia de hotărâri şi decizii, 1996-IV, pag. 1.383-1.384, alin. 20-24 şi, respectiv, pag. 1.410-1.411, alin. 16-20)." (Hotărârea Hornsby mai sus citata, pag. 510, alin. 40).

Atunci când circumstanţele cauzei sunt diferite, mi se pare ca se aplică un rationament analog. Dreptul unui justiţiabil de a se adresa instanţelor ar fi şi el iluzoriu, dacă ordinea juridică a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să fie anulată de Curtea Suprema de Justiţie în urma unui recurs introdus în orice moment de procurorul general. Cu atât mai mult cu cat hotărârea pronunţată de Judecătoria Bucureşti este nu numai definitivă şi executorie, ci a fost şi executată de autorităţile care au dispus punerea în posesie cu câteva luni înaintea introducerii recursului în anulare.

Sunt de acord ca principiul securităţii raporturilor juridice are o importanţa fundamentală; totuşi, atunci când, ca în cazul de faţa, încălcarea acestui principiu se datorează posibilităţii de a anula, fără limita în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată, apreciez ca încălcarea trebuie considerată ca o infrangere a "dreptului la justiţie" garantat de art. 6 din convenţie. --------------