Decizie nr. 73 din 16 aprilie 1997

DECIZIE nr. 73 din 16 aprilie 1997 cu privire la constituţionalitatea Legii pentru completarea Legii nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 75 din 29 aprilie 1997 Curtea Constituţională a fost sesizată, la data de 27 martie 1997, de către 27 de senatori, şi anume: Ion Predescu, Petre Ninosu, Doru Ioan Taracila, Octavian Opris, Oliviu Gherman, Constantin Sava, Ilie Aurel Constantin, Dan Mircea Popescu, Doru Laurian Badulescu, Vasile Vacaru, Mihaela Rodica Stanoiu, Ilie Platica-Vidovici, Alexandru-Radu Timofte, Gheorghe Dumitrascu, Virgil Popescu, Viorel Ştefan, Nicolae Sersea, Nicolae Vacaroiu, Dan Stelian Marin, Mihai Matetovici, Victor Apostolache, Virgil Popa, Octav Cozmanca, Doru Gaita, Ion Solcanu, Marcu Burtea, Vasile Ion, cu neconstituţionalitatea Legii pentru completarea Legii nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine, republicată.

Completarea Legii nr. 35/1991 consta în introducerea art. 30^1, care are următorul cuprins: "Societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobîndi oricând, pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate".

În susţinerea sesizării se arata următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, s-a solicitat preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului, precum şi Guvernului sa comunice punctele lor de vedere.

În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se considera ca sesizarea grupului de senatori privind neconstituţionalitatea art. 30^1, introdus prin Legea pentru completarea Legii nr. 35/1991, republicată, este neîntemeiată.

În argumentarea acestui punct de vedere, se arata, în esenta, următoarele:

Se mai precizează ca din modul de redactare a sesizării ar rezultă ca titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor cumpărate de o societate ar fi cetăţenii străini sau apatrizii care sunt acţionari la societatea română respectiva. O astfel de concluzie este neîntemeiată, "deoarece titulara dreptului de proprietate asupra terenului este societatea comercială, privită ca persoana juridică română". Aceasta deoarece "cetăţenii români, străini sau apatrizi, deşi pot avea acţiuni la o astfel de societate, nu devin niciodată proprietari ai bunurilor pe care le deţine societatea comercială respectiva".

În punctul de vedere exprimat se face referire şi la Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1993, prin care s-a statornicit ca regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat sunt proprietare ale bunurilor care fac parte din patrimoniul lor. Proprietatea asupra bunurilor societăţii comerciale nu este o proprietate de grup sau asociativa, ci o proprietate unica, al carei titular este persoana juridică. Asa fiind, străinii şi apatrizii nu sunt "cumpărători de terenuri în România";

Se mai arata ca, prin critica formulată, nu s-au avut în vedere dispoziţiile art. 135 alin. (5) din Constituie, potrivit cărora numai bunurile proprietate publică sunt inalienabile; per a contrario, rezultă ca bunurile proprietate privată, inclusiv ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, sunt alienabile. Este citata în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 67/1993, prin care s-a statuat ca, excepţind bunurile enumerate de art. 135 alin. (4) din Constituie şi pe cele din legile care le declara proprietate publică, "celelalte bunuri sunt proprietate privată şi pot aparţine statului, persoanele fizice sau juridice, între acestea numărându-se şi societăţile comerciale, chiar dacă statul deţine majoritatea capitalului social, precum şi regiile autonome";

În punctul de vedere al Comisiei juridice, de numiri, disciplina, imunităţi şi validari a Senatului se considera ca obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, se arata, în esenta, următoarele:

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece:

Curtea Constituţională, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie, al art. 3 alin. (2) şi al art. 17 din Legea nr. 47/1992, constata ca este competenţa să soluţioneze sesizarea care a fost înaintată cu respectarea dispoziţiilor legale.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, ţinând seama de cele susţinute în sesizare, de punctele de vedere comunicate, de raportul întocmit de judecătorul-raportor, de prevederile Legii pentru completarea Legii nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine, republicată, raportate la Constituţia României, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie şi al art. 17 şi următoarele din Legea nr. 47/1992, retine:

Sesizarea de neconstituţionalitate adresată Curţii Constituţionale de grupul de senatori corespunde unor preocupări mai vechi, care au fost exprimate şi în Adunarea Constituantă care, în luna octombrie 1991, avea sa hotărască asupra conţinutului actual al art. 41 din Constituţie.

Aceasta preocupare are în vedere, în esenta, deplina concordanta a oricărei reglementări legale cu prevederile Constituţiei şi în primul rind cu acelea care consacra caracterul naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al statului român. Practic, toate argumentele aduse de autorii sesizării în sprijinul obiectiei de neconstituţionalitate exprima ingrijorarea ca textul nou-introdus în Legea nr. 35/1991, republicată, acela al art. 30^1, sa nu încalce interdicţia expresă stabilită prin art. 41 alin. (2) din Constituţie şi nici sa nu poată duce la eludarea acestei interdicţii şi, implicit, la nesocotirea textelor constituţionale care consacra fundamentele constituţionale ale statului român.

Autorii excepţiei susţin, mai întâi, ca art. 30^1, nou-introdus în Legea nr. 35/1991, republicată, contravine textului constituţional potrivit căruia cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor [art. 41 alin. (2)]. Se afirma, în acest sens, ca prin străini şi apatrizi Constituţia a înţeles "atât persoanele fizice, cît şi formele asociative ale acestora, adică persoanele juridice alcătuite din străini şi apatrizi", căci, indiferent cum s-ar organiza pentru a activa, aceştia rămân, ca atare, străini şi apatrizi şi nu pot dobîndi terenuri în România. Ar fi, se mai arata în sesizare, explicatia faptului ca în Constituţie nu se face distincţia între persoane fizice şi cele juridice.

Este de observat, mai întâi, ca nici o referire la persoanele fizice şi la cele juridice nu exista în Constituţie. Legea fundamentală foloseşte notiuni ce aparţin dreptului constituţional, anume aceea de cetăţean şi, în reglementări cu caracter mai larg, aceea de persoana.

Cît priveşte însă persoana juridică, aceasta este un subiect de drept distinct de persoanele fizice care - în cazul persoanelor juridice constituite prin act juridic de asociere - au înfiinţat-o. Este recunoscut ca, în baza reglementării legale cuprinse, în special, în Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice, elementele constitutive ale personalităţii juridice sunt în număr de trei: organizarea de sine stătătoare, patrimoniul propriu şi un scop determinat.

Dintre aceste elemente constitutive, cel mai important, în cadrul analizei excepţiei de neconstituţionalitate, este existenta unui patrimoniu propriu al societăţii comerciale, distinct atât faţă de patrimoniile celor care au creat-o, cît şi faţă de patrimoniul oricărei alte persoane fizice sau juridice. O dată dobândită personalitatea juridică, noul subiect de drept este o entitate juridică distinctă, având o capacitate proprie de folosinţă şi de exerciţiu, care participa în nume propriu la circuitul civil şi comercial.

Iar patrimoniul persoanei juridice cuprinde, înainte de toate, dreptul de proprietate asupra bunurilor ce-i aparţin, inclusiv, când este cazul, dreptul de proprietate asupra terenurilor.

În ceea ce priveşte societăţile comerciale, potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul acestora sunt - cu excepţia cazurilor când au fost dobîndite cu alt titlu - proprietatea lor.

Curtea Constituţională a consacrat, prin mai multe decizii, dreptul de proprietate al societăţilor comerciale asupra bunurilor din patrimoniul lor, inclusiv în cazul în care statul deţine, într-o societate comercială, majoritatea capitalului social. Asa de pilda, în Decizia nr. 18 din 14 martie 1994 se arata ca statul este un simplu acţionar care deţine o parte din capitalul social, care nu se confunda cu patrimoniul persoanei juridice, cu atât mai mult cu cît, potrivit Legii privatizării societăţilor comerciale nr. 58/1991, în următorii ani va avea loc un proces de înstrăinare a acţiunilor deţinute de stat.

Cît priveşte natura juridică a dreptului pe care societăţile comerciale cu capital de stat îl aveau asupra terenurilor aflate, la data infiintarii, în patrimoniul lor, din hotărârile Guvernului nr. 834/1991 şi nr. 331/1992 rezultă neîndoielnic ca acesta era un drept de proprietate.

Art. 474 din Codul civil român - singurul text din acest cod care interesează personalitatea juridică - implica, în primele sale doua alineate, separarea patrimoniului societăţii de patrimoniile persoanelor fizice asociate. Din acest text rezultă ca dreptul fiecărui asociat este mobiliar, chiar şi atunci când societatea nu poseda decît imobile; asociatul are un drept asupra părţilor sociale (care au o natura mobiliară) în societate, iar numai acesteia îi aparţin (în proprietate) imobilele.

Legiuitorul comercial a înţeles sa institutionalizeze anumite tipuri de societăţi comerciale. Calitatea de persoana juridică a acestora, recunoscută expres prin art. 77 alineatul final din Codul comercial, a fost reconfirmata prin art. 1 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale; această lege stabileşte, în art. 35 alin. 1, ca în lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia.

Orice persoană juridică de naţionalitate română poate dobîndi în proprietate terenurile ce îi sunt necesare pentru realizarea obiectului sau de activitate; aceasta din urma precizare corespunde principiului specialitatii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice, principiu care caracterizează exclusiv aceste subiecte de drepturi şi obligaţii, deosebindu-le de persoanele fizice, a căror capacitate de folosinţă este - sub aspectul sferei bunurilor pe care le pot dobîndi - nelimitată.

Este de la sine înţeles că nu pot fi dobîndite în proprietate, de către persoanele juridice, terenurile care fac parte din proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, terenuri care, deopotrivă cu celelalte bunuri din această categorie, sunt declarate inalienabile prin art. 135 alin. (5) din Constituţie.

Cetateniei persoanei fizice îi corespunde, pe planul dreptului, naţionalitatea persoanei juridice. Este esenţial, sub acest aspect, faptul ca, potrivit legii române, naţionalitatea persoanei juridice - notiune care exprima apartenenţa acesteia la un anumit sistem de drept naţional - nu se stabileşte nicidecum în considerarea calităţii (de cetăţean, de străin ori de apatrid) a persoanelor juridice care s-au asociat (în cazul societăţilor comerciale) spre a constitui persoana juridică.

Într-adevăr, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române.

Între notiunile de "persoana juridică de naţionalitate română" şi "persoana juridică română" nu exista nici o diferenţa, ele fiind identice. Asa fiind, problema conformitatii cu art. 41 alin. (2) din Constituţie a reglementărilor care folosesc una sau alta dintre cele doua notiuni, problema ridicată de autorii sesizării de neconstituţionalitate, nu are o baza reală, iar concluziile la care se opreşte aceasta parte a motivarii obiectiei nu pot fi primite.

Regula evocata mai sus este reluată şi consacrată, pe planul mai larg al statutului oricărei persoane juridice, prin art. 40 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, conform căruia "Persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social".

Iar naţionalitatea persoanei juridice determina legea aplicabilă cu privire la regimul juridic ce cirmuieste societatea comercială - ca şi orice altă persoană juridică - în cursul constituirii, existenţei sau lichidării.

Asadar, indiferent de originea capitalului social, societăţile comerciale cu sediul în România au naţionalitate română.

Aceasta soluţie are, în dreptul internaţional privat român, un caracter tradiţional; într-adevăr, identificarea naţionalităţii unei societăţi comerciale avea în vedere, şi sub imperiul Codului comercial, sediul social principal.

Este, în fine, de la sine înţeles, spre a reveni la chestiunile ţinând de constituţionalitatea textului art. 30^1 din Legea pentru completarea Legii nr. 35/1991, republicată, ca nici o regulă de drept nu îngăduie diferenţe de statut juridic între societăţi comerciale - în general, între persoane juridice - având aceeaşi naţionalitate, anume, în cazul nostru, naţionalitatea română.

Mai precis, faţă de cele arătate, apare cu claritate ca, întrucît art. 30^1 din lege are în vedere dobindirea de terenuri de către societatea comercială de naţionalitate română, nu se poate accepta nici o discriminare între societăţile comerciale române în considerarea faptului ca persoanele fizice asociate, care le-au constituit sau care au dobândit ulterior părţi ori acţiuni la asemenea societăţi, ar avea, toate, cetăţenia română ori ar fi, în parte sau în totalitate, străini sau apatrizi.

O asemenea discriminare, chiar şi numai cît priveşte posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, pe lângă ca ar rupe, fără nici un temei constituţional sau legal, egalitatea dintre societăţile comerciale, ar avea consecinţe inacceptabile pentru promovarea unor importante măsuri legislative privind reforma economică în România.

Printre alte consecinţe, s-ar ajunge, de pilda, la blocarea mecanismelor pieţei de capital, a carei reglementare a fost data prin Legea nr. 52 din 7 iulie 1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori.

Trebuie observat ca, potrivit art. 1 lit. b) din Legea nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine, republicată, o investiţie străină în România se poate face, printre altele, prin participarea la majorarea capitalului social al unei societăţi existente sau prin dobindirea de părţi sociale ori acţiuni la asemenea societăţi, precum şi de obligaţiuni sau alte efecte de comerţ. Or, dacă s-ar accepta opiniile cuprinse în sesizarea de neconstituţionalitate, dreptul de proprietate asupra terenurilor deţinute de o societate comercială română ar inceta sa existe prin simplul fapt ca o persoană fizica (sau juridică) străină capata calitatea de investitor prin dobindirea de părţi sociale sau acţiuni la acea societate.

De altfel, Legea nr. 35/1991, republicată, stabileşte expres, în art. 30, ca în situaţiile în care investiţiile străine în România se realizează sub forma unor societăţi comerciale în asociere cu persoane fizice sau persoane juridice române, asociaţii români pot constitui, cu titlu de aport la capitalul social, dreptul de proprietate sau alte drepturi reale asupra terenului ori altor imobile necesare, pe toată durata existenţei societăţii comerciale.

Argumentele dezvoltate sunt, deopotrivă, valabile şi pentru cazul societăţii comerciale române având ca unic acţionar o persoană străină. Într-adevăr, aceasta situaţie este reglementată de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, în art. 210 şi 211, prin asimilarea statutului societăţii respective cu statutul societăţii cu răspundere limitată. Textele prevăd o serie de garanţii speciale, inclusiv posibilitatea dizolvării pe cale judiciară a societăţii respective, la cererea oricărei persoane interesate şi a statului, prin Ministerul Finanţelor, în cazul nerespectării unor dispoziţii imperative cuprinse în art. 211, iar, potrivit art. 210 din lege, dacă societatea se înfiinţează de către un asociat unic, valoarea aportului în natura va fi stabilită de instanţa, pe bază de expertize de specialitate.

În ceea ce priveşte argumentul referitor la înregistrarea societăţilor comerciale în Registrul comerţului, este evident ca, astfel cum rezultă şi din sesizare, aceasta nu adauga nimic la statutul persoanei juridice supuse înregistrării. Numai ca, în timp ce autorii sesizării considera ca este vorba, în realitate, despre străini, societăţile comerciale cu sediul în România au naţionalitate română, iar naţionalitatea nu depinde de elemente ţinând de înregistrare.

Din cele arătate mai sus rezultă motivele pentru care nu pot fi acceptate argumentele cuprinse în sesizare cu privire la natura juridică a unei societăţi comerciale cu capital parţial sau integral străin, argumente potrivit cărora "patrimoniul persoanei juridice - capitalul - este al străinilor asociaţi", iar "persoanele asociate şi devenite persoana juridică sunt străini".

Autorii sesizării considera, de asemenea, ca art. 41 alin. (2) reprezintă dezvoltarea şi aplicarea directa a art. 3 alin. (1) din Constituţie, text potrivit căruia "Teritoriul României este inalienabil"; aceştia aduc, în continuare, ca argument, opinia ca "inalienabilitatea este un regim constituţional specific şi numai faţă de străini şi apatrizi, iar nu şi faţă de cetăţenii români". Se susţine, în fine, ca în textul art. 3 alin. (1) din Constituţie se regaseste "fundamentul constituţional pe baza căruia cetăţenii români, şi numai ei, pot să aibă dreptul de proprietate asupra terenurilor care, în totalitatea lor şi între frontierele de stat, constituie "teritoriul României", iar din punct de vedere al cetăţenilor români, i se mai spune şi "fondul funciar român".

În alţi termeni, în sesizarea de neconstituţionalitate se afirma, ca, în timp ce străinii şi apatrizii nu pot fi, în România, proprietari de terenuri, deoarece teritoriul tarii este inalienabil, cetatenii români pot dobîndi şi deţine terenuri, întrucît, faţă de ei, inalienabilitatea teritoriului, ca regim constituţional specific, nu se aplică; faţă de aceştia din urma, prin teritoriul tarii ar trebui să se înţeleagă totalitatea terenurilor alcatuind fondul funciar.

Teritoriul fiind un element constitutiv al statului, inalienabilitatea sa, prevăzută la art. 3 alin. (1) din Constituţie, tine de exerciţiul suveranităţii naţionale în anumite limite geografice. În virtutea acestui principiu, sunt incompatibile practicile de abandonare a unor teritorii, de pierdere a acestora prin prescripţie, precum şi înstrăinările de teritorii.

Asa fiind, calitatea de proprietar funciar a persoanelor fizice şi a celor juridice nu priveşte noţiunea de teritoriu, deoarece, evident, indiferent cui ar aparţine, terenurile din fondul funciar nu încetează nici un moment sa existe ca parte a teritoriului, asupra căruia se exercită, nestirbite şi neîngrădite, prerogativele puterii publice, suveranitatea şi independenta statului român, pastrindu-se neatins caracterul sau naţional, unitar şi indivizibil. Rezultă că nu poate fi reţinută opinia potrivit căreia "inalienabilitatea teritoriului este un regim constituţional specific numai faţă de străini şi apatrizi, iar nu şi faţă de cetăţenii români".

În sensul celor arătate converg şi opiniile cuprinse în răspunsurile comunicate Curţii Constituţionale de către Comisia juridică, de numiri, disciplina, imunităţi şi validari a Senatului, şi anume ca suveranitatea naţionala şi caracterul inalienabil al teritoriului României vizează teritoriul tarii ca notiune de drept constituţional, iar dreptul de proprietate imobiliară vizează suprafeţele de teren, notiune proprie dreptului civil şi ramurilor de drept înrudite -, precum şi de către preşedintele Camerei Deputaţilor, care considera ca sesizarea nu distinge între "teritoriul României" ca element fizic intrinsec statului român, reglementat de art. 3 alin. (1) din Constituţie şi "ocrotirea proprietăţii private" potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie.

Cu precizarea facuta, referitor la corelatia dintre cetăţenie şi naţionalitate, este exactă afirmatia cuprinsă în sesizare, în sensul că "Numai cetăţenia română legitimează dreptul unei persoane, fizice sau juridice, de a dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România, faţă de art. 3 alin. (1), art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din Constituţie; acestea sunt fundamentele constituţionale ale statului român". Nu exista nici o contradictie între aceasta afirmatie şi reglementarea cuprinsă în art. 30^1 din Legea pentru completarea Legii nr. 35/1991, republicată, de vreme ce acest text are în vedere societăţile comerciale de naţionalitate română.

Faţa de cele arătate, rezultă ca nici argumentele aduse de autorii sesizării, în sprijinul opiniei ca textul art. 30^1 din lege ar încalcă art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1), art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din Constituţie, nu pot fi acceptate. De altfel, acest din urma text constituţional consacra unitatea poporului român, asadar un principiu fără legătură nemijlocită cu constituţionalitatea textului discutat.

Un alt argument cuprins în sesizare în sprijinul obiectiei de neconstituţionalitate este acela ca, astfel cum se susţine, "Art. 1 lit. d) din Legea nr. 35/1991, republicată, este suficient pentru orice investitor străin sau român; în fond, pentru orice fel de activitate, este nevoie de dreptul de folosinţă asupra terenului, iar nu de dreptul de a dispune de teren!" Căci, astfel cum considera autorii sesizării, "Închirierea, concesionarea sau atribuirea sunt modalităţi juridice care asigura pe deplin desfăşurarea oricărei activităţi economice comerciale".

Aceste sustineri pun în discuţie, întrucît se referă şi la investitorii români, probleme de reglementare constituţională a garantarii şi ocrotirii dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, contravenind unor principii consacrate de Constituţie prin art. 41.

Dat fiind, însă, ca obiecţia de neconstituţionalitate nu are în vedere decît dobindirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către străini sau apatrizi, argumentele evocate implica aspecte de oportunitate privind reglementarea generală a dreptului de proprietate, care aparţin dreptului suveran de apreciere al Parlamentului şi nu ţin, deci, de competenţa Curţii Constituţionale.

În sesizare se susţine, de asemenea, ca textul art. 30^1 nu tine seama de faptul ca dreptul de proprietate este vesnic, necondiţionat şi neingradit, astfel încât noua reglementare "creează premise dăunătoare şi chiar periculoase pentru teritoriul României". Se mai precizează ca textul nu prevede ce se întâmplă cu terenul când societatea comercială îşi schimba obiectul activităţii sau îşi încetează activitatea şi terenul nu-i mai este necesar. În fine, autorii sesizării considera ca, fiind proprietar, societatea comercială - adică străinii - pot garanta cu terenul credite de la diferite bănci din străinătate şi, neachitându-şi datoriile, terenurile pot ajunge în proprietatea băncilor străine.

În legătură cu aceste argumente este de reţinut, mai întâi, ca o reglementare specială privind consecinţele patrimoniale ale schimbării obiectului activităţii ori ale încetării existenţei societăţilor comerciale române cu capital parţial sau integral străin nu este necesară, fiind aplicabile normele generale ale dreptului comercial şi civil.

În al doilea rind, argumentul vizind posibilitatea ca terenuri aparţinând unei societăţi comerciale române sa ajungă în proprietatea băncilor străine nu tine seama de prevederile exprese ale art. 41 alin. (2) teza a doua din Constituţie şi de dispoziţiile de procedura civilă privind executarea silită asupra bunurilor debitorilor.

Pe de altă parte, şi aceste argumente au în vedere aprecieri şi constatări care nu ţin de competenţa Curţii Constituţionale, inclusiv cît priveşte afirmatia autorilor în sensul că textul art. 30^1 este lacunar.

Sesizarea invedereaza, de asemenea, "o contradictie flagrantă" între art. 30^1, nou-introdus, şi art. 1 lit. d) din Legea nr. 35/1991, republicată, precum şi o alta contradictie între acelaşi articol (30^1) şi art. 47 din Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Trebuie observat, cît priveşte aceasta din urma pretinsa contradictie, ca o analiza riguroasă duce la concluzia ca între art. 30^1 din lege şi art. 47 din Legea nr. 18/1991 nu exista nici o contrarietate, dat fiind ca art. 30^1 are în vedere exclusiv societăţile comerciale de naţionalitate română, care, prin ipoteza, au sediul în România.

De fapt, însă, chestiunile care privesc neconcordanta între texte diferite, cuprinse în aceeaşi reglementare legislativă sau în reglementări legislative diferite, nu ţin - astfel cum considera autorii excepţiei - de constituţionalitatea reglementărilor respective; asemenea contradictii ori neconcordante pot invedera, dacă sunt reale, carente de tehnica legislativă, punând în discuţie, uneori, chestiuni legate de succesiunea legilor în timp ori în raportul dintre legea generală şi legea specială.

Este şi cazul evocarii, în cadrul sesizării de neconstituţionalitate, a unei presupuse neconcordante între art. 30^1 din lege şi art. 47 din Legea nr. 18/1991 cît priveşte înţelesul noţiunilor de "persoana juridică română" şi "persoana juridică de naţionalitate română". Nefiind, în aparenta, o problemă de constituţionalitate, examinarea acestei "contradictii" nu intră în competenţa de examinare a Curţii Constituţionale. Cum însă problema terminologica ridicată în sesizare depăşeşte cadrul unei simple neconcordante între texte, interesînd, de fapt, fondul reglementărilor implicate în obiecţia de neconstituţionalitate, răspunsul a fost dat în cele de mai sus, în sensul că notiunile au un conţinut identic.

Având în vedere considerentele expuse, vazind şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi alin. (3), ale art. 2 alin. (1), ale art. 3 alin. (1), ale art. 4 alin. (1), ale art. 41 alin. (1) şi alin. (2), ale art. 49, ale art. 144 lit. a), ale art. 150 alin. (1) din Constituţie, prevederile art. 47 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, ale Legii nr. 35/1991, republicată, precum şi prevederile Legii nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:

Constata ca Legea pentru completarea Legii nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine, republicată, este constituţională.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deliberarea a avut loc la data de 16 aprilie 1997 şi la ea au participat: Ioan Muraru, preşedinte, Costica Bulai, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu, Romul Petru Vonica, Victor Dan Zlatescu, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. IOAN MURARU Magistrat-asistent, Gabriela Dragomirescu -------------