Decizie nr. 64 din 9 februarie 2017

DECIZIE nr. 64 din 9 februarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 145 din 27 februarie 2017 Valer Dorneanu - preşedinte Marian Enache - judecător Mircea Ştefan Minea - judecător Daniel Marius Morar - judecător Mona-Maria Pivniceru - judecător Livia Doina Stanciu - judecător Simona-Maya Teodoroiu - judecător Varga Attila - judecător Benke Karoly - magistrat-asistent-şef Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

Prin urmare, în ipoteza respingerii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017, ordonanţa de urgenţă criticată ar intra în vigoare, aplicându-se, în acest caz, art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 alin. (2) din Codul penal, chiar dacă, ulterior, această ordonanţă de urgenţă ar fi constatată ca fiind neconstituţională. Cu privire la noţiunea de "în vigoare" cuprinsă în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, se arată că, prin aplicarea acestui text legal, s-ar ajunge la situaţia în care Curtea nu şi-ar putea îndeplini rolul său de garant al supremaţiei Constituţiei din moment ce ordonanţa de urgenţă ar trebui să intre mai înainte în vigoare pentru a putea fi verificată constituţionalitatea sa, întrucât ea s-ar aplica imediat.

Este invocată Lista privind criteriile statului de drept, astfel cum a fost adoptată de Comisia de la Veneţia (la cea de a 106-a sesiune plenară din 11-12 martie 2016), insistându-se asupra pct. 108 al documentului, respectiv pe necesitatea verificării conformităţii cu Constituţia a acţiunii Guvernului de către instanţele constituţionale sau alte organisme echivalente. Se apreciază că acestea nu trebuie să pronunţe decizii teoretice, care nu produc efecte juridice concrete, ci, din contră, trebuie să garanteze efectivitatea Constituţiei. Se mai subliniază faptul că o ordonanţă de urgenţă care intră în vigoare imediat şi care se subsumează conceptului de lege penală mai favorabilă, ar afecta o instituţie fundamentală a statului, şi anume competenţa Curţii Constituţionale.

CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

II pct. 3 din ordonanţa de urgenţă, se arată că acest text are carenţe de ordin constituţional de fundamentare a conţinutului normei, de tehnică legislativă şi de corelare cu celelalte dispoziţii procedurale. Se susţine că nu se poate identifica vreo situaţie care, prin caracterul său extraordinar, să reclame modificarea instituţiei tradiţionale a denunţului exonerator în cazul infracţiunilor de luare de mită şi cumpărare de influenţă şi, cu atât mai puţin, nici vreun motiv pentru care o atare intervenţie normativă nu ar putea fi amânată; se mai arată că pentru transpunerea Deciziei nr. 732 din 16 decembrie 2014 şi Deciziei nr. 603 din 6 octombrie 2015 există deja iniţiative legislative aflate în procedură parlamentară, drept pentru care nu se poate susţine existenţa unei situaţii extraordinare şi a urgenţei reglementării; necesitatea transpunerii directivei antereferite nu era iminentă; se mai arată că Guvernul, chiar şi în privinţa directivelor al căror termen de implementare expirase, a apelat la proceduri parlamentare obişnuite (cu titlu exemplificativ, se menţionează Legea nr. 151/2016 privind ordinul european de protecţie, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative); unele din intervenţiile legislative operate prin ordonanţa de urgenţă (art.

I pct. 2, limita valorică din conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu şi art. II pct. 3) excedează motivelor invocate în preambulul acesteia.

De asemenea, este invocată şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014, prin care aceasta a reţinut, în optica Avocatului Poporului, că "prin eliminarea din sfera actelor [care pot constitui infracţiunea de conflict de interese a celor - sn.] care privesc emiterea, adoptarea, aprobarea şi semnarea actelor [administrative sau a hotărârilor privind creaţia şi dezvoltarea ştiinţifică, artistică, literară şi profesională - sn.], infracţiunea este propriu-zis lipsită de conţinut". Parafrazând decizia antereferită, Avocatul Poporului apreciază că excluderea de la răspundere penală a persoanelor care ocupă funcţii şi exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul Constituţiei şi al legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care sunt învestite, la nivelul cel mai înalt în statul român, aşadar, a celor care, prin excelenţă, au conotaţii de putere publică, fiind, astfel, justificată vocaţia acestora la calitatea de subiect activ pentru infracţiunile de serviciu, este de natură a încălca art. 16 alin.

Se mai arată, în privinţa datei de implementare a Directivei 2016/343/UE, că, deşi aceasta este fixată ca dată-limită pentru 1 aprilie 2018, Guvernul prin ordonanţa de urgenţă criticată a urmărit asigurarea dreptului persoanei condamnate definitiv care a fost judecată în lipsă, de a solicita redeschiderea procesului penal în termen de o lună din ziua în care a luat la cunoştinţă, prin orice notificare oficială, de faptul că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa. De asemenea, sunt realizate trimiteri extinse la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la condiţiile emiterii ordonanţelor de urgenţă, reglementate de art. 115 alin. (4) din Constituţie, şi se concluzionează în sensul că a existat la momentul emiterii ordonanţei de urgenţă criticate o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu putea fi amânată.

În consecinţă, se apreciază nu numai că această situaţie este una urgentă, ci şi necesară pentru punerea în acord a prevederilor declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constituţie nu este fundamentată şi trebuie să se reţină că ordonanţa de urgenţă criticată a fost adoptată pentru a evita o eventuală procedură în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

CURTEA, examinând actul de sesizare, punctul de vedere al preşedintelui Senatului, al preşedintelui Camerei Deputaţilor şi al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Art. II - Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 5 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

Art. III - (1) Judecătorul delegat cu executările penale va sesiza instanţa competentă pentru a se stabili incidenţa art. 4 sau a art. 6 din Codul penal pentru cauzele judecate definitiv. Judecata se va face de urgenţă, la intrarea în vigoare a art. I, pentru cauzele în care s-au aplicat pedepse sau măsuri privative de libertate.

Mai mult, Curtea a statuat că, în cadrul acestui control abstract de constituţionalitate, nu se poate determina dacă actul normativ abrogat produce în continuare efecte juridice asupra unor raporturi juridice concrete, evaluare care se poate face doar atunci când este vorba de o excepţie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial [a se vedea Decizia nr. 1.167 din 15 septembrie 2011 sau Decizia nr. 549 din 15 iulie 2015, paragraful 16], ceea ce demonstrează inaplicabilitatea în cauza de faţă a Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011.

Însă, la momentul judecării excepţiei de neconstituţionalitate, cerinţa constituţională esenţială este aceea ca actul normativ, conţinând soluţia legislativă criticată, să fie în vigoare, respectiv să facă parte din fondul activ al legislaţiei [a se vedea şi Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, decizie prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate la o dată ulterioară intrării în vigoare a actului normativ criticat, chiar dacă acesta nu era încă în vigoare la momentul sesizării Curţii Constituţionale]; de aceea, în mod firesc, Curtea are competenţa de a analiza constituţionalitatea ordonanţei de urgenţă, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituţie, numai în măsura în care aceasta este în vigoare, menţinându-se, astfel, soluţia legislativă criticată, la momentul pronunţării deciziei.

Or, în cauza de faţă, Curtea constată că ordonanţa de urgenţă criticată nu mai este în vigoare, fiind abrogată în mod expres. Faptul că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017 ar putea fi respinsă, prin lege, de Parlament şi, în temeiul art. 64 alin. (3) teza finală din Legea nr. 24/2000, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 ar fi repusă în vigoare, nu se constituie decât într-o ipoteză teoretică, care nu are nicio incidenţă cu privire la cauza de faţă. Obiter dictum, Curtea observă că există alte căi şi mijloace constituţionale ce pot fi exercitate, chiar înaintea intrării în vigoare a legii de respingere, în situaţia ipotetică în care îşi va găsi incidenţa art. 64 alin. (3) teza finală din Legea nr. 24/2000 [controlul a priori de constituţionalitate exercitat potrivit art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie sau cererea de reexaminare formulată de Preşedintele României, potrivit art. 77 din Constituţie], ceea ce în sine demonstrează faptul că, în condiţiile date, excepţia de neconstituţionalitate formulată de Avocatul Poporului nu este remediul constituţional adecvat pentru situaţia eventuală învederată în faţa Curţii Constituţionale.

Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Avocatului Poporului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 9 februarie 2017.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Karoly * OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia de respingere, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, soluţie adoptată, cu majoritate de voturi, considerăm că instanţa de contencios constituţional trebuia să admită excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi să constate că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală este neconstituţională*1), pentru următoarele considerente:

Notă ... ────────── *1) Opinie separată consemnată în Minuta deciziei Plenului Curţii Constituţionale din data de 9 februarie 2017. ────────── I. ADMISIBILITATEA CONTROLULUI DE CONSTITUŢIONALITATE AL NORMELOR ABROGATE, ÎN SITUAŢIA EXCEPŢIILOR DE NECONSTITUŢIONALITATE RIDICATE DIRECT DE AVOCATUL POPORULUI 1. Cadrul normativ Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, "Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: [...]

Potrivit art. 32-33 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale*2):

Notă ... ────────── *2) Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010. ────────── "Art. 32 - Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate direct de Avocatul Poporului privind constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare.

Art. 33La soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 29-31 se aplică în mod corespunzător."

Potrivit art. 13 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului*3), Notă ... ────────── *3) Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 15 aprilie 2014. ──────────

2.2. Interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Consecinţe juridice Legea nr. 47/1992, care dezvoltă regulile procedurale aplicabile în activitatea Curţii Constituţionale, în mod corespunzător fiecărei categorii de atribuţii, circumstanţiază posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale de către instanţele judecătoreşti (dar nu şi de către Avocatul Poporului), precum şi exercitarea controlului de constituţionalitate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, în ambele sale modalităţi (respectiv la sesizarea instanţelor judecătoreşti şi a Avocatului Poporului), stabilindu-i obiectul la legile şi ordonanţele "în vigoare". Această "adăugare" la textul constituţional de referinţă a primit de-a lungul timpului felurite critici, asupra cărora Curtea Constituţională a statuat în contextul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992*4), text care stabileşte această condiţie de admisibilitate pentru excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial (subliniem, atât în privinţa sesizării Curţii Constituţionale, cât şi a exercitării de către aceasta a controlului de constituţionalitate).

Notă ... ────────── *4) Curtea a reţinut, de exemplu, prin Decizia nr. 362 din 12 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 28 februarie 2003, că art. 146 lit. d) [fost art. 144 lit. c)] din Constituţie prevede în mod expres şi limitativ competenţa Curţii Constituţionale, iar art. 29 [fost art. 23] alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, reluând aceste dispoziţii, precizează competenţa Curţii Constituţionale de a "decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei". Textul supus controlului trebuie să fie în vigoare, deoarece aprecierea constituţionalităţii priveşte o lege sau o ordonanţă care există şi care produce efecte juridice.

Intervenţia Curţii în aprecierea constituţionalităţii unor norme juridice care şi-au încetat existenţa ar fi contrară rolului şi funcţiilor sale stabilite prin Constituţie, precum şi principiului neretroactivităţii legii. De aceea, excepţiile de neconstituţionalitate ridicate cu încălcarea prevederilor art. 23 alin. (1) [în prezent, art. 29 alin. (1)] din Legea nr. 47/1992, republicată, sunt, potrivit alin. (6) [în prezent, alin. (5)] al aceluiaşi articol, inadmisibile, astfel că trebuiau respinse chiar de instanţa de judecată printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională. Aceste argumente au fost reiterate de către Curtea Constituţională de fiecare dată când a fost sesizată cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, exemplu fiind Decizia nr. 690 din 20 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 3 februarie 2006, Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 28 iulie 2008, sau Decizia nr. 1.537 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 25 ianuarie 2009.

Contraargumente au fost formulate în opiniile separate la Decizia nr. 102 din 10 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 18 octombrie 2001, Decizia nr. 61 din 26 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 23 aprilie 2002, sau la Decizia nr. 316 din 19 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 12 decembrie 2002. ────────── În cele din urmă, printr-un semnificativ reviriment, Curtea Constituţională a realizat o interpretare în concordanţă cu norma constituţională de referinţă a sintagmei "în vigoare", însă numai în privinţa controlului pe cale incidentală, adică al excepţiei de neconstituţionalitate ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial. Curtea a stabilit, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011*5), că "sintagma «în vigoare» din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare".

Notă ... ────────── *5) Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011. ────────── La momentul pronunţării Deciziei nr. 766/2011, Curtea nu a păşit mai departe, respectiv şi la interpretarea sintagmei "în vigoare" cuprinsă în dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 47/1992, referitoare la sesizarea directă a Curţii, de către Avocatul Poporului, cu excepţii de neconstituţionalitate. Câteva luni mai târziu însă, cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 1.167 din 15 septembrie 2011*6), Curtea a statuat că "sintagma «în vigoare» nu poate fi interpretată în acelaşi fel ca în cazul Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, întrucât soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate direct de Avocatul Poporului se face în cadrul unui control abstract de constituţionalitate". În considerentele acestei decizii s-a mai reţinut că "atât timp cât Curtea Constituţională nu poate determina dacă dispoziţiile legale criticate abrogate produc în continuare efecte şi nici întinderea acestora (apreciere care se poate face atunci când este vorba de o excepţie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial), Curtea nu poate decât să respingă ca devenită inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului".

Notă ... ────────── *6) Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 808 din 16 noiembrie 2011. ────────── Decizia nr. 64 din 9 februarie 2017, pronunţată de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, în prezenta cauză, continuă linia acestei jurisprudenţe, cu acelaşi tip de argumentare, care a condus la respingerea, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului cu privire la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 [întrucât la data pronunţării Curţii Constituţionale aceasta fusese abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017*7)].

Notă ... ────────── *7) Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 5 februarie 2017. ────────── 2.3. Interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului. Consecinţe juridice Legea nr. 35/1997 nu restrânge în niciun fel, din perspectiva analizată anterior, dreptul Avocatului Poporului de a sesiza Curtea Constituţională. Textul legal incident se referă numai la obiectul sesizării (legi şi ordonanţe), fără a stabili nimic în privinţa apartenenţei lor la fondul activ al legislaţiei. Considerăm că, şi în acest caz, este vorba de intenţia legiuitorului de a asigura plenitudinea controlului de constituţionalitate pe această cale [de această dată în deplin acord cu prevederile art. 146 lit. d) din Constituţie], tocmai în considerarea rolului Avocatului Poporului, de apărător al drepturilor şi libertăţilor persoanelor [art. 58 alin. (1) din Constituţie].

În condiţiile în care art. 13 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 35/1997 nu distinge, rezultă că Avocatul Poporului poate sesiza Curtea Constituţională, în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie, cu privire la neconstituţionalitatea legilor sau ordonanţelor, indiferent dacă sunt sau nu în vigoare.

Legiuitorul constituant a oferit Avocatului Poporului două căi de declanşare a unui control abstract de neconstituţionalitate - în temeiul art. 146 lit. a) şi d) din Constituţie, având ca obiect, în primul caz, legile înainte de promulgare, iar, în al doilea caz, legile şi ordonanţele. Se observă foarte clar că, în cazul atribuţiei Curţii Constituţionale stabilite de art. 146 lit. a) din Constituţie, legiuitorul constituant circumstanţiază obiectul sesizării şi, respectiv, controlului de constituţionalitate, stabilind că priveşte legile "înainte de promulgarea acestora", în timp ce în cazul competenţei prevăzute de art. 146 lit. d) nu este cuprinsă nicio limitare sub acest aspect, stabilindu-se că sesizarea şi, respectiv, controlul de constituţionalitate privesc legile şi ordonanţele.

Plenitudinea controlului abstract, pe calea sesizării directe, a ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului prezintă un interes deosebit, în condiţiile în care, aşa cum subliniază şi Comisia de la Veneţia cu privire, punctual, la această problematică, "Avocatul Poporului este singura instituţie în măsură să ridice în mod direct excepţia de neconstituţionalitate a ordonanţelor de urgenţă în faţa Curţii Constituţionale"*8).

Notă ... ────────── *8) A se vedea pct. 53 din Avizul privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 93-a Sesiune plenară (Veneţia, 14-15 decembrie 2012), www.ccr.ro ────────── Iar dacă atât Constituţia, cât şi legea organică au stabilit această plenitudine de competenţă Avocatului Poporului, considerăm că este contrară literei şi spiritului textelor constituţionale, precum şi logicii juridice lipsirea sa ulterioară de eficienţă, în sensul împiedicării drastice a Curţii Constituţionale de a se pronunţa cu privire la orice lege sau ordonanţă care nu mai este "în vigoare", potrivit regulii instituite de art. 32 ultima teză din Legea nr. 47/1992, fără nicio distincţie. Aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum chiar Curtea a statuat, în această situaţie controlul său este unul abstract, distinct (aşadar necondiţionat) de orice aplicare la raporturi juridice concrete.

Prezenta cauză a oferit posibilitatea nuanţării, de către Curtea Constituţională, a sintagmei "în vigoare", cuprinsă în art. 32 din Legea nr. 47/1992, în acelaşi mod ca în Decizia nr. 766/2011, tocmai prin prisma efectelor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, neputându-se susţine, precum în Decizia nr. 1.167/2011, că instanţa de contencios constituţional "nu poate determina dacă dispoziţiile legale criticate abrogate produc în continuare efecte".

Curtea Constituţională putea şi trebuia să constate astfel de efecte (având în vedere că actul atacat cuprinde norme penale) şi să reţină, în temeiul art. 33 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "La soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 29-31 se aplică în mod corespunzător", aplicabilitatea şi în această cauză a celor statuate prin Decizia nr. 766/2011, respectiv interpretarea sintagmei "în vigoare" cuprinsă în art. 29-31 din Legea nr. 47/1992, interpretare dată prin acea decizie, şi să o aplice "în mod corespunzător" şi în privinţa aceleiaşi sintagme prevăzută de art. 32 din Legea nr. 47/1992.

Examinând considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 766/2011, în litera şi spiritul acesteia, rezultă că de esenţa revirimentului jurisprudenţial este ideea/conceptul de efectivitate a controlului de constituţionalitate. Examenul de constituţionalitate nu este un exerciţiu pur teoretic, ci trebuie să constituie un remediu efectiv, de natură a impune principiul supremaţiei Constituţiei şi de a înlătura astfel, pentru viitor, orice interpretare şi aplicare a textelor de lege contrare Legii fundamentale. Considerăm că aceasta constituie o interpretare conformă literei şi spiritului Constituţiei, dând expresie, cu adevărat, rolului Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei legii fundamentale, în acord cu principiile şi criteriile definitorii pentru statul de drept elaborate la nivel european şi internaţional. În acest sens, Comisia de la Veneţia, în cadrul documentului intitulat Criteriile statului de drept (Rule of Law Checklist), adoptat în cea de-a 106-a Sesiune plenară*9), subliniază importanţa caracterului efectiv al controlului de constituţionalitate (pct. 108-113), precum şi a existenţei unui control ex ante al actelor normative ale legislativului şi executivului (pct. 113).

Notă ... ────────── *9) http://www.venice.coe.int ──────────

Această efectivitate trebuie asigurată, însă, atât în privinţa controlului concret, în cauzele deduse judecăţii instanţelor (unde, chiar dacă sunt abrogate, normele juridice produc efecte în virtutea principiului tempus regit actum), cât şi în cadrul controlului pe calea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate direct de Avocatul Poporului, unde se poate/şi trebuie preîntâmpinată intrarea în vigoare a unor norme neconstituţionale (prin controlul de constituţionalitate al acestora înainte de intrarea lor în vigoare) sau se pot/şi trebuie stinse orice posibile efecte pentru viitor (prin controlul de constituţionalitate al ordonanţelor de urgenţă abrogate, dar care au produs efecte juridice şi/sau ar putea reintra în vigoare ca efect al legilor de respingere a ordonanţelor de urgenţă abrogatoare - cazul în speţă).

Se constată, în acest sens, că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, criticată în prezenta cauză, a fost abrogată, la 5 zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017, potrivit căruia "Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 1 februarie 2017, se abrogă". Aceasta a determinat respingerea, cu majoritate de voturi, a sesizării Avocatului Poporului ca devenită inadmisibilă, cu motivarea că actul normativ criticat nu mai este în vigoare, iar Decizia nr. 766/2011 nu se aplică, întrucât priveşte un control concret de constituţionalitate, iar nu unul abstract.

Considerăm că o astfel de abordare este pur formală, ignorând caracterul efectiv al controlului de constituţionalitate, în contradicţie chiar cu Decizia nr. 766/2011 a acestei Curţi.

Aceasta întrucât, potrivit art. 115 alin. (5) din Constituţie, "Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1)".

De asemenea, potrivit art. 115 alin. (7) şi (8) din Constituţie: "(7) Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului (3).

Faţă de dispoziţiile constituţionale citate rezultă că, în cadrul dezbaterii parlamentare, ordonanţele de urgenţă ale Guvernului pot fi aprobate, respinse ori aprobate, cu modificări şi completări.

Analizând, în continuare, efectele pe care - legea de aprobare/respingere a unei ordonanţe de urgenţă ce cuprinde norme de abrogare - le produce cu privire la actul abrogat, constatăm că dispoziţiile art. 64 - Abrogarea din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative*10) stabilesc o importantă distincţie în privinţa efectelor normelor abrogatoare, după cum acestea sunt cuprinse într-o lege sau ordonanţă. Astfel, regula instituită de art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 este aceea că "abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial." Teza a doua însă a aceluiaşi alineat stabileşte excepţia de la regulă, după cum urmează: "fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament". Rezultă, aşadar, că în cazul respingerii prin lege a ordonanţelor de urgenţă a Guvernului care cuprind norme abrogatoare, efectul este repunerea în vigoare a actului abrogat.

Notă ... ────────── *10) Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010. ────────── În cauza de faţă, actul normativ ce formează obiectul controlului de constituţionalitate (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017) a fost abrogat printr-o ordonanţă de urgenţă (nr. 14/2017). La data pronunţării deciziei din prezenta cauză nu exista o lege adoptată cu privire la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017, care a abrogat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, criticată de Avocatul Poporului. Ca urmare, oricare dintre variantele menţionate (inclusiv posibila adoptare a unei legi de respingere a ordonanţei de urgenţă abrogatoare şi efectele sale juridice) trebuia avut în vedere de Curtea Constituţională, pentru corecta interpretare, în acord cu Decizia sa nr. 766/2011, a sintagmei "în vigoare", cuprinsă în art. 32 din Legea nr. 47/1992, în scopul de a elimina, pentru viitor, normele neconstituţionale din cuprinsul actului criticat şi a preveni astfel intrarea lor în vigoare. Avem în vedere - aşa cum am subliniat anterior, în acord cu jurisprudenţa Curţii - un control de constituţionalitate abstract, care, prin excelenţă, este nu doar de tip sancţionator, ci şi preventiv, pe de o parte, dar şi esenţa raţionamentului juridic care fundamentează Decizia nr. 766/2011 - efectivitatea controlului de constituţionalitate, pe de altă parte.

În condiţiile în care, faţă de dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 24/2000, putem conchide că abrogarea printr-o ordonanţă de urgenţă este supusă unei "condiţii suspensive", şi anume aceea de aprobare prin lege a ordonanţei de urgenţă abrogatoare, interesul controlului de constituţionalitate al normei abrogate sub această condiţie subzistă, pentru înlăturarea oricăror efecte pe care actul abrogat le-ar putea produce în situaţia în care Parlamentul ar respinge, prin lege, ordonanţa de urgenţă abrogatoare. Raţionamentul contrar şi în consecinţă respingerea ca devenită inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului, cu simpla motivare că la data pronunţării Curţii Constituţionale actul atacat de acesta fusese abrogat printr-o ordonanţă de urgenţă (asupra căreia Parlamentul nu s-a pronunţat), înseamnă acceptarea ideii că legiuitorul poate, ulterior, repune în vigoare norme neconstituţionale, ceea ce este inadmisibil într-un stat de drept.

Curtea Constituţională a dezvoltat deja o jurisprudenţă consistentă referitoare la neconstituţionalitatea soluţiilor legislative, tocmai pentru a preîntâmpina reiterarea unor soluţii constatate ca fiind neconstituţionale prin alte acte normative. Controlul pe care aceasta îl exercită, chiar cel concret, pe cale incidentală, a căpătat astfel un puternic caracter preventiv, tocmai pentru a îndruma şi aşeza acţiunea autorităţilor în cadrul unei cooperări constituţionale loiale, în spiritul principiilor statului de drept. În acelaşi spirit se impune învestirea Curţii Constituţionale şi analiza constituţionalităţii actelor normative abrogate "sub condiţie" (cazul în speţă), pentru a împiedica încălcarea Constituţiei.

Aceasta cu atât mai mult cu cât respingerea prin lege a unei ordonanţe de urgenţă abrogatoare poate constitui un act de exclusivă oportunitate politică, fără nicio intenţie/dorinţă de a repune în vigoare norme neconstituţionale. Or, atâta vreme cât Curtea Constituţională, deşi legal învestită, refuză să se pronunţe (printr-o rigidă interpretare a sintagmei "în vigoare") asupra normei abrogate, se creează o stare de incertitudine inclusiv pentru Parlament care, deşi din motive de oportunitate politică, ar putea să decidă respingerea ordonanţei de urgenţă abrogatoare, se expune riscului de a repune astfel în vigoare norme criticate deja pentru neconstituţionalitate, declanşând, astfel, noi mecanisme de control de constituţionalitate şi perpetuarea în timp a unei stări de conflict a normelor juridice, cu implicaţii instituţionale şi efecte negative în planul securităţii juridice şi a aşteptărilor legitime ale cetăţenilor.

Or, Curtea Constituţională, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, este prima chemată să respecte principiul securităţii juridice, pe care l-a dezvoltat de asemenea, într-o vastă jurisprudenţă, în care a procedat la interpretarea şi aplicarea în acest sens a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Considerăm că, prin deciziile sale, Curtea Constituţională trebuie să împiedice perpetuarea stării de incertitudine juridică, deopotrivă pentru destinatarii normei, cât şi pentru autorităţile publice chemate să le interpreteze şi să le aplice.

Forţa deciziilor Curţii Constituţionale, conferită de legiuitorul constituant, prin consacrarea caracterului lor general obligatoriu, impune o mare responsabilitate şi o cumpănită apreciere a efectelor pe care le produc sau le pot produce, respectiv a posibilităţii pe care Curtea, prin deciziile sale, o are de a opri intrarea în vigoare a unor norme juridice care, chiar în ipoteza constatării neconstituţionalităţii ulterioare, produc efecte juridice de mare semnificaţie. Avem în vedere dispoziţiile art. 5 din Codul penal - Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, potrivit cărora "(1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Notă ... ────────── *11) C. Mitrache, în Explicaţiile Noului Cod penal, coord. G. Antoniu, T. Toader, Ed. Universul juridic, vol. I, p. 92; a se vedea şi A. Vlăsceanu, A. Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, 2014, p. 22-23. ────────── Controlul de constituţionalitate al legii penale trebuie să aibă în vedere efectele specifice ale acesteia, cu atât mai mult cu cât, în această cauză, normele abrogatoare ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017 nu au fost încă aprobate prin lege. Având în vedere aceste efecte, prin prisma art. 5 din Codul penal, indiferent de intervalul de timp cât au fost în vigoare, considerăm că este esenţială împiedicarea intrării în vigoare a normelor penale neconstituţionale. Iar legiuitorul constituant oferă această posibilitate, prin reglementarea sesizării directe a Curţii Constituţionale de către Avocatul Poporului cu privire la legi şi ordonanţe, orice limitare a controlului Curţii, pentru înlăturarea pentru viitor a neconstituţionalităţii normelor contestate pe această cale, fiind contrară literei şi spiritului Constituţiei.

Pentru toate aceste motive considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 este admisibilă, Curtea Constituţională neputând fi împiedicată de la examinarea constituţionalităţii acesteia, câtă vreme, până la data pronunţării acestei decizii, asupra normei abrogatoare nu s-a pronunţat Parlamentul, prin lege, în condiţiile art. 115 din Constituţie.

II. NECONSTITUŢIONALITATEA ORDONANŢEI DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 13/2017 PENTRU MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA LEGII NR. 286/2009 PRIVIND CODUL PENAL ŞI A LEGII NR. 135/2010 PRIVIND CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ ÎN RAPORT CU PREVEDERILE ART. 115 ALIN. (4) DIN CONSTITUŢIE Printr-o decizie recentă*12), Curtea Constituţională observa faptul că "a elaborat o vastă jurisprudenţă în materia adoptării ordonanţelor de urgenţă, respectiv în privinţa condiţiilor pe care acestea trebuie să le îndeplinească pentru a fi în acord cu exigenţele înscrise în art. 115 alin. (4) din Legea fundamentală", apreciind, din această perspectivă, ca fiind relevante "Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, Decizia nr. 761 din 17 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 20 ianuarie 2015, sau Decizia nr. 859 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 10 februarie 2016, prin care Curtea a statuat că Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ: existenţa unei situaţii extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată şi urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei".

Notă ... ────────── *12) Decizia nr. 361 din 26 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 3 iunie 2016. ────────── Examinând punctual cele trei condiţii, Curtea a reţinut că "situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun şi au un caracter obiectiv, în sensul că existenţa lor nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998)".

Cu privire la urgenţa reglementării, cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 115 alin. (4) din Constituţie, Curtea a constatat în jurisprudenţa sa că "urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare" (a se vedea Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Decizia nr. 109 din 9 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 18 martie 2010).

Pentru a fi pe deplin respectate exigenţele art. 115 alin. (4) din Constituţie, Guvernul trebuie să demonstreze şi faptul că măsurile în cauză nu sufereau amânare, practic, că nu exista vreun alt instrument legislativ ce ar fi putut fi folosit în vederea evitării rapide a consecinţelor negative. (Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011).

Tot astfel, doctrina*13) identifică următoarele elemente necesare pentru stabilirea dimensiunilor constituţionale ale noţiunii de situaţie extraordinară: "a) este o condiţie esenţială de esenţă, fundamentală pentru adoptarea ordonanţelor de urgenţă; b) este o situaţie obiectivă şi independentă, în sensul că producerea acesteia nu depinde de voinţa vreunei autorităţi publice şi nu se justifică prin instituirea altei situaţii de criză constituţională; c) este o situaţie imprevizibilă, care se abate de la regulile sau aşteptările obişnuite şi a cărei reglementare nu suportă niciun fel de amânare; d) este o situaţie care periclitează interesul public, funcţionarea normală a autorităţilor statului şi regimul politic; e) pericolul cauzat de această situaţie trebuie să reclame urgenţa, adică să fie un pericol cert şi imediat, pe cale să se producă".

Notă ... ────────── *13) V. Cârstea, Condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4) din Constituţie pentru adoptarea ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, în RDP nr. 1/2015, p. 48 şi următoarele, citat în Constituţia României. Comentariu pe articole, coord. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1.096. ────────── Examinând nota de fundamentare şi preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 în raport cu prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţie, în interpretarea dată de Curtea Constituţională, constatăm că Guvernul a motivat, în esenţă, intervenţia sa, prin următoarele argumente:

Apreciind că toate acestea constituie o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu mai poate fi amânată, în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată, "din cauza efectelor negative ce ar putea fi generate de o interpretare neunitară" Guvernul a considerat că "o eventuală legiferare pe altă cale decât delegarea legislativă, chiar în procedura de urgenţă, nu ar fi de natură să înlăture de îndată aceste consecinţe negative".

Observăm, mai întâi, că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 nu se rezumă numai la măsurile motivate în preambulul acesteia, astfel că, în mod evident, pentru aceste prevederi nu este îndeplinită însăşi condiţia motivării (avem în vedere, de exemplu, dispoziţiile art. I pct. 1 şi 2 din ordonanţa de urgenţă, potrivit cărora "1. Alineatul (3) al articolului 269 se modifică şi va avea următorul cuprins: «(3) Favorizarea săvârşită de un membru al familiei sau afin până la gradul II nu se pedepseşte.» 2. După alineatul (3) al articolului 269 se introduce un nou alineat, alineatul (4), cu următorul cuprins: «(4) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.»"

Cât priveşte argumentul referitor la punerea legislaţiei în acord cu deciziile Curţii Constituţionale, acesta contrazice, în sine, dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, [...] constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept." Referitor la nivelul actului normativ prin care se realizează această punere în acord amintim considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, prin care s-a statuat "dispoziţiile art. 147 alin.

În cuprinsul acestei decizii, dar şi în practica sa constantă, Curtea a reţinut că "potrivit Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea reţine că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept".

Faţă de aceste considerente obligatorii rezultă că punerea în acord a unei legi cu o decizie a Curţii Constituţionale trebuie să se realizeze tot printr-o lege adoptată de Parlament, iar nu prin ordonanţă de urgenţă. Astfel fiind, recurgerea la ordonanţa de urgenţă pentru punerea în acord a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu decizii ale Curţii Constituţionale apare ca o eludare a textului art. 147 alin. (1) din Constituţie, în interpretarea dată de Curte, justificată prin prisma unei pasivităţi a Parlamentului. Chiar în ipoteza unei "pasivităţi" a Parlamentului, Guvernul avea obligaţia să elaboreze un proiect de lege (iar nu o ordonanţă de urgenţă), lege care să fie adoptată pe calea procedurii de urgenţă, ori, in extremis, pe calea angajării răspunderii sale în faţa Parlamentului*14). Ca urmare, nu poate fi reţinută motivarea sub acest aspect cuprinsă în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017. În niciun caz o astfel de motivare nu poate fi primită ca justificând o situaţie extraordinară în sensul acestei sintagme stabilit de Curtea Constituţională.

Notă ... ────────── *14) În sesizarea Avocatului Poporului se precizează, de altfel, că există în Parlament proiecte de lege având ca obiect punerea în acord a Codului penal cu deciziile Curţii Constituţionale nr. 732/2014 şi nr. 603/2015. ────────── Nu poate fi reţinut ca justificând condiţia existenţei unei "situaţii extraordinare" nici argumentul referitor la necesitatea punerii în acord a Codului de procedură penală cu prevederile Directivei 2016/343/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016. Aceasta întrucât, potrivit art. 14 - Transpunere din Directivă - pct. 1 "(1) Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 1 aprilie 2018. Statele membre informează imediat Comisia cu privire la acestea". În plus, Curtea Constituţională a statuat, în mod constant, că necesitatea transpunerii şi implementării în legislaţia naţională a unei Directive nu poate justifica, singură, îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. (4) referitor la existenţa unei situaţii extraordinare*15). Cu referire la transpunerea normelor europene în dreptul intern, Curtea a statuat de principiu că "măsurile naţionale necesare pentru implementarea directivei trebuie adoptate de Parlament, în calitatea sa de legiuitor ordinar"*16).

Notă ... ────────── *15) Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.059 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 4 februarie 2013. *16) Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.599 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 26 ianuarie 2011. ────────── Considerăm că motivele enunţate în preambulul ordonanţei de urgenţă, privite atât în mod individual, cât şi în ansamblu, reprezintă aspecte de oportunitate a emiterii ordonanţei. Sub acest aspect, Curtea Constituţională a stabilit că "invocarea elementului de oportunitate, prin definiţie de natură subiectivă, căruia i se conferă o eficienţă contributivă determinantă a urgenţei, ceea ce, implicit, îl converteşte în situaţie extraordinară, impune concluzia că aceasta nu are, în mod necesar şi univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi, de oportunitate (...). Întrucât însă asemenea factori nu sunt cuantificabili, afirmarea existenţei situaţiei extraordinare, în temeiul lor sau prin convertirea lor într-o asemenea situaţie, conferă acesteia un caracter arbitrar, de natură să creeze dificultăţi insurmontabile în legitimarea delegării legislative. S-ar ajunge, astfel, ca un criteriu de constituţionalitate - situaţia extraordinară -, a cărui respectare este prin definiţie supusă controlului Curţii, să fie, practic, sustras unui atare control, ceea ce ar fi inadmisibil" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009).

De altfel, examinând conţinutul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 rezultă cu forţa evidenţei că nu subzista urgenţa pretinsă, câtă vreme, potrivit art. III alin. (2) din ordonanţă, aceasta a intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţia prevederilor art. I (cele care vizează modificarea Codului penal), care urmau să intre în vigoare în 10 zile de la momentul publicării.

III. NECONSTITUŢIONALITATEA ORDONANŢEI DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 13/2017 SUB ASPECTUL SOLUŢIILOR LEGISLATIVE REGLEMENTATE 1. Art. I pct. (1) - modificarea alin. (3) al art. 269 din Codul penal - Favorizarea făptuitorului: "Favorizarea săvârşită de un membru al familiei sau afin până la gradul II nu se pedepseşte".

În redactarea actuală, art. 269 alin. (3) din Codul penal are următorul cuprins: "Favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte". Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 se lărgeşte sfera persoanelor care pot beneficia de cauza de nepedepsire, prin adăugarea sintagmei "afin până la gradul II".

Arătăm mai întâi că, faţă de reglementarea corespondentă din Codul penal din 1969 (art. 264 - Favorizarea infractorului), Codul penal actual a lărgit deja sfera persoanelor care pot beneficia de cauza de impunitate prevăzută de lege. Astfel, potrivit Codului penal din 1969, beneficiarii cauzei de nepedepsire erau doar "soţul şi rudele apropiate", în timp ce potrivit noului Cod penal, beneficiarii sunt "membrii de familie". În conformitate cu dispoziţiile art. 177 din Codul penal, prin membru de familie se înţelege: "a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; b) soţul; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc". De asemenea, dispoziţiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute la lit. a) citată "se aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti".

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 se operează o lărgire suplimentară, dincolo de voinţa legiuitorului primar, a sferei persoanelor care beneficiază de cauza specială de nepedepsire, cu "afinii până la gradul II".

Examinând preambulul ordonanţei de urgenţă criticate de Avocatul Poporului constatăm că această modificare a art. 269 alin. (3) din Codul penal nu este motivată în niciun fel. Este evident că nu poate fi reţinută nicio situaţie extraordinară sau urgenţă care să fi determinat Guvernul să mai adauge o "listă" de beneficiari ai cauzei de nepedepsire pentru infracţiunea de favorizare a făptuitorului. De asemenea, niciuna dintre deciziile Curţii Constituţionale invocate ca justificare a modificărilor Codului penal nu se referă la această dispoziţie legală. În aceste condiţii apreciem că modificarea textului alin. (3) al art. 269 din Codul penal apare ca fiind nejustificată, contrară măsurilor de politică penală promovate de legiuitor la adoptarea noului Cod penal.

Astfel fiind, sunt incidente, mutatis mutandis, considerentele deciziilor prin care Curtea Constituţională a stabilit o limită a legiferării pe calea ordonanţelor de urgenţă a Guvernului, în sensul că acesta nu poate contracara o măsură de politică legislativă adoptată de Parlament*17). Ca şi în precedentele decizii care au condus la constatarea neconstituţionalităţii unor ordonanţe de urgenţă ce contracarau măsuri de politică legislativă ale legiuitorului primar, şi în această situaţie, modificarea art. 269 alin. (3) din Codul penal "nu a fost motivată de necesitatea reglementării într-un domeniu în care legiuitorul primar nu a intervenit", ci, practic, a impus o măsură de politică penală menită să slăbească ocrotirea juridică a valorilor protejate prin reglementarea infracţiunii de favorizare a făptuitorului, încălcând astfel prevederile art. 61 alin.

Notă ... ────────── *17) Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, sau Decizia nr. 842 din 2 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 6 iulie 2009. ────────── 2. Art. I pct. 2 - completarea art. 269 din Codul penal - Favorizarea făptuitorului, cu un nou alineat, alin. (4), potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative". [Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul penal, "Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau amendă."] Considerentele mai sus enunţate, care privesc completarea alin. (3) al art. 269 din Codul penal, sunt cu atât mai mult aplicabile în privinţa alin. (4) al aceluiaşi articol, nou introdus, cu consecinţa încălcării de către acest text, deopotrivă, a prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie care consacră rolul Parlamentului şi ale art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept.

Faţă de această completare operată prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului rezultă că, dacă ajutorul dat făptuitorului - în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate - este realizat prin emiterea, aprobarea sau adoptarea unui act normativ, nu se aplică normele care incriminează infracţiunea de favorizare a făptuitorului. O asemenea reglementare acreditează, de fapt, posibilitatea realizării unei favorizări a făptuitorului în modalităţile enunţate, ceea ce este inacceptabil într-un stat de drept, punând sub semnul întrebării întregul proces legislativ.

Subliniem în acest sens faptul că infracţiunea de favorizare a făptuitorului face parte din Partea specială - titlul IV al Codului penal - Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei şi are ca obiect juridic special relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, pentru a căror rezolvare nestingherită făptuitorii nu trebuie să fie ajutaţi să se sustragă raportului juridic penal sau raportului juridic de executare a pedepsei. Situaţia premisă constă în aceea că o anumită persoană, căreia i se acordă ajutorul, se află în faza cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Ajutorul trebuie acordat în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Această cerinţă a legii se referă la latura obiectivă a infracţiunii, deoarece ea indică destinaţia obiectivă a actului de favorizare, şi nu finalitatea subiectivă a acestui act. Activitatea judiciară periclitată este tocmai cea a organelor competente pe parcursul procesului penal, începând cu actele de urmărire penală şi terminând cu cele de executare.

Având în vedere valoarea ocrotită de lege şi conţinutul constitutiv al infracţiunii, respectiv elementul material al laturii obiective - astfel cum l-am subliniat mai sus - eventuala realizare a sa, prin emiterea, aprobarea sau adoptarea unui act normativ ar putea constitui o cauză de agravare, în niciun caz neputând fi "sustrasă" incriminării şi pedepsirii în condiţiile legii. O asemenea reglementare pune în pericol existenţa statului de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, atât în ceea ce priveşte dimensiunea înfăptuirii justiţiei, cu consecinţa încălcării art. 124 din Constituţie, cât şi a legalităţii, cu consecinţa încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Notă ... ────────── *18) Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016. ────────── Din modul de redactare a acestui dispozitiv - specific unei decizii interpretative - rezultă cu claritate că instanţa de contencios constituţional a reţinut constituţionalitatea incriminării faptelor de abuz în serviciu. Curtea Constituţională nu a dezincriminat asemenea fapte, ci a dat doar o interpretare, în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale, a sintagmei "în mod defectuos", sensul constituţional fiind "prin încălcarea legii".

Or, prin noua reglementare a infracţiunii de abuz în serviciu, Guvernul a procedat la dezincriminarea parţială a infracţiunii, prin modificarea elementelor constitutive (stabilirea unei limite valorice a prejudiciului) a redus limitele de pedeapsă pentru varianta tip (de la 6 luni la 3 ani sau amendă, faţă de închisoarea de la 2 la 7 ani) şi a redus drastic limitele de pedeapsă pentru varianta asimilată (închisoare de la o lună la un an sau amendă, faţă de închisoarea de la 2 la 7 ani), a eliminat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică şi a dezincriminat total infracţiunea de abuz în serviciu în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.

Prin modificarea art. 297 din Codul penal - şi nu doar în sensul clarificării sintagmei vizată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 -, ci şi a stabilirii arbitrare a unei limite valorice a prejudiciului care atrage calificarea faptei ca infracţiune, precum şi a reducerii limitelor de pedeapsă (cu consecinţa reducerii, în mod corespunzător, şi a termenelor de prescripţie, inclusiv în cazul variantei asimilate, ceea ce conduce, practic, la încălcarea obligaţiei pozitive a statului de a contracara în mod eficient faptele penale care apar pe un fond de discriminare), legiuitorul delegat a procedat, în mod evident, la totala reconfigurare a infracţiunii de abuz în serviciu, fără a avea nicio motivare în acest sens. În orice caz, reconfigurarea sub toate aspectele menţionate nu are ca temei decizia Curţii Constituţionale, ci o viziune diferită a Guvernului în privinţa apărării valorilor ocrotite prin incriminarea faptelor de abuz în serviciu.

Or, aşa cum Curtea Constituţională a statuat chiar prin jurisprudenţa invocată de iniţiatorul ordonanţei de urgenţă, scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind unul legitim. Totodată, "măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual."

Astfel fiind, incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este însă absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale.

Prin reconfigurarea arbitrară a infracţiunii de abuz în serviciu au fost încălcate, deopotrivă, prevederile art. 1 alin. (3) şi (4) din Constituţie care consacră principiile statului de drept şi, respectiv, separaţia puterilor în stat, precum şi cele ale art. 61 şi art. 73 alin. (3) din Constituţie, care atribuie plenitudinea legiferării şi a stabilirii măsurilor de politică penală legiuitorului primar, Parlamentul, iar nu Guvernului, al cărui rol este acela ca, "potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament", să asigure "realizarea politicii interne şi externe a ţării" şi să exercite "conducerea generală a administraţiei publice" (art. 102 din Constituţie).

Faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, nici măcar Parlamentul nu-şi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie. De exemplu, astfel cum Curtea a mai statuat*19), Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecţiei juridice penale a valorilor cu statut constituţional, cum sunt dreptul la viaţă, libertatea individuală, dreptul de proprietate sau, ca în cazul analizat, demnitatea omului. Libertatea de reglementare pe care o are însuşi Parlamentul în aceste cazuri se exercită prin reglementarea condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute şi garantate de Constituţie.

Notă ... ────────── *19) Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007. ────────── Or, tolerarea, prin stabilirea unor limite de pedeapsă foarte reduse, a unor acte săvârşite de reprezentanţii funcţiei publice, în exercitarea funcţiei publice, cu atât mai evidentă în situaţia faptelor având ca scop restrângerea exerciţiului unor drepturi de către aceştia, în baza propriilor prejudecăţi ori atitudini discriminatorii, este contrară valorilor constituţionale, subminând încrederea în principiile egalităţii şi nediscriminării, precum şi al preeminenţei dreptului, principii fundamentale într-un stat de drept.

Mai mult, în această situaţie, nu s-a realizat o reconfigurare a infracţiunii prevăzute de art. 298 din Codul penal, ci chiar dezincriminarea faptelor de neglijenţă în serviciu, fără nicio motivare, cu consecinţa lipsirii de ocrotire juridică a valorilor sociale pe care legiuitorul primar înţelesese să le ocrotească prin norma penală.

Ca şi în cazul reconfigurării infracţiunii de abuz în serviciu, şi în cazul infracţiunii de conflict de interese, noua reglementare depăşeşte cu mult "punerea în acord" cu decizia Curţii Constituţionale invocată, respectiv Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, prin care Curtea Constituţională a constatat doar că "sintagma "raporturi comerciale" din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională", în considerarea faptului că noţiunea de "raport comercial" nu mai este expres definită prin legislaţia în vigoare, împrejurare care lipseşte de claritate şi previzibilitate sintagma cuprinsă în legea penală, împiedicând determinarea exactă a conţinutului constitutiv al infracţiunii de conflict de interese.

Prin modificarea operată însă se înlătură nu doar referirea la această sintagmă, ci şi la sintagmele "raporturi de muncă", precum şi "beneficiile de orice natură". Or, în condiţiile în care corupţia şi conflictele de interese au devenit reale provocări pentru statul de drept, menţionate ca atare în documentele internaţionale la care ne-am referit (a se vedea Criteriile statului de drept adoptate de Comisia de la Veneţia), iar politica penală a statului român este de intensificare a luptei de combatere a acestui tip de fapte, modificarea reglementării infracţiunii de conflict de interese apare ca o veritabilă măsură de contracarare a acestei politici, în contradicţie cu aceleaşi principii şi norme constituţionale menţionate la punctele mai sus analizate.

Astfel, prin art. II pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 s-a completat art. 290 din Codul de procedură penală - Denunţul - cu un nou alineat, alin. (3), potrivit căruia "Denunţul se depune la organul de urmărire penală competent în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei prevăzute de legea penală." Considerăm că această limitare (şi termenul scurt stabilit în acest sens) este excesivă, câtă vreme chiar legiuitorul a urmărit să incrimineze nedenunţarea unor infracţiuni (art. 266 din Codul penal - Nedenunţarea şi art. 410 din Codul penal - Nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale), noul text introdus fiind, din această perspectivă, necorelat cu prevederile Codului penal. Limitarea în timp a acestui mod de sesizare determină Ministerul Public - ca autoritate chemată să sprijine activitatea de înfăptuire a justiţiei şi ca autoritate publică ce reprezintă în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii, apărând ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor - să se afle în imposibilitatea de a descoperi şi trage la răspundere penală autori ai unor infracţiuni de gravitate deosebită. Se obstrucţionează astfel bunul mers al justiţiei, încălcându-se prevederile art. 124 din Constituţie, precum şi cele ale art. 131, referitoare la rolul Ministerului Public.

Pentru toate motivele arătate considerăm că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 depăşeşte intenţia asumată de "punere în acord" a dispoziţiilor Codului penal cu decizii ale Curţii Constituţionale [punere în acord care ab initio este neconstituţională, câtă vreme s-a făcut prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului, iar nu prin lege, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, în interpretarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 415/2010], determinând, practic, o schimbare fundamentală a politicii penale, cu încălcarea plenitudinii de competenţă a Parlamentului, stabilită de art. 1 alin. (3), (4) şi (5), coroborate cu cele ale art. 61 şi art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie.

Dezincriminarea unor fapte, reconfigurarea elementelor constitutive ale unor infracţiuni, nesancţionarea încălcării unor valori fundamentale, toate acestea efectuate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, pun în pericol instituţiile statului de drept, democraţia, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială, fapt pentru care instanţa de contencios constituţional trebuia să admită excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi să constate că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală este neconstituţională.

Judecător, Livia Doina Stanciu * OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia adoptată cu majoritate de voturi considerăm - prin punctul de vedere pe care îl vom prezenta - că în speţa dedusă judecăţii n-ar fi trebuit să se evite totalmente verificarea constituţionalităţii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, întrucât prin excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului, instanţa de control constituţional este învestită să exercite un control abstract de constituţionalitate.

Cunoscând (şi recunoscând) consistenţa, constanţa şi valoarea jurisprudenţei anterioare a Curţii Constituţionale, apreciem - totuşi - că aceasta nu acoperă toate situaţiile juridice care se pot ivi în planul complex al vieţii sociale, politice şi juridice. Astfel, speţa de faţă prezintă unele particularităţi care oferă prilejul unei analize distincte de cea care se face, în mod obişnuit, în cazul excepţiilor de neconstituţionalitate.

În prezentul dosar, starea de fapt obliga Curtea să aibă în vedere împrejurarea că, la data sesizării (3 februarie 2017), actul normativ care forma obiectul criticilor de neconstituţionalitate era în vigoare*1), abia la data de 5 februarie 2017 fiind abrogat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 14/2017*2). Aşa fiind, la data soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate - 9 februarie 2017 - Curtea ar fi trebuit să constate că a fost învestită să verifice constituţionalitatea unei ordonanţe de urgenţă aflată în vigoare, dar care - ulterior, dar înainte de termenul stabilit pentru judecată - a fost abrogată.

Notă ... ────────── *1) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 1 februarie 2017 şi a intrat în vigoare la aceeaşi dată, chiar dacă unele dispoziţii ale sale [art. I şi art. III alin. (1)] urmau să intre în vigoare/să fie puse în aplicare numai începând cu data de 11 februarie 2017. *2) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 5 februarie 2017. ────────── În aceste condiţii trebuie să distingem între momentul când Curtea a fost sesizată [de către Avocatul Poporului care a formulat atât critici extrinseci, cât şi intrinseci prin raportare la dispoziţiile art. 115 alin. (4), art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1), (2), şi (3), art. 147 alin. (4) şi art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie] şi momentul când Curtea a purces la analiza excepţiei de neconstituţionalitate.

Cu privire la criticile intrinseci, într-adevăr, Curtea nu se mai putea pronunţa, motivat de faptul ieşirii actului normativ din fondul activ al legislaţiei, fără ca el să producă în continuare efecte juridice cuantificabile. Într-o asemenea situaţie, nefiind aplicabile prevederile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 766/2011, analiza fondului (conţinutului) reglementării a devenit inadmisibilă.

Referitor însă la criticile extrinseci, Curtea ar fi trebuit să le analizeze şi să se pronunţe dacă ordonanţa de urgenţă a fost adoptată cu respectarea dispoziţiilor constituţionale incidente.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 fiind în vigoare la data sesizării Curţii Constituţionale, premisa analizei instanţei de contencios constituţional, aceea ca actul normativ să fie în vigoare ori să fi făcut parte din dreptul pozitiv, era îndeplinită*3).

Notă ... ────────── *3) Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, care reglementează controlul de constituţionalitate a posteriori. ────────── Controlul abstract de constituţionalitate poate avea ca obiect şi un act normativ care a ieşit din vigoare până la data soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului, dacă se raportează la critici extrinseci care privesc modul său de adoptare. Motivarea Curţii, bazată pe jurisprudenţa anterioară, potrivit căreia un act normativ abrogat nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate, este excesiv de formalistă*4). Aşa cum am arătat deja, în speţa dedusă controlului de constituţionalitate soluţia legislativă nu mai subzista la data judecării cauzei şi din acest motiv excepţia a devenit inadmisibilă, dar numai sub aspectul verificării temeiniciei criticilor intrinseci (care vizau fondul reglementării).

Notă ... ────────── *4) Este remarcabil că prin Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, Curtea a verificat constituţionalitatea unei ordonanţe de urgenţă adoptată de Guvern, dar care a intrat în vigoare după sesizarea instanţei de control constituţional. Motivarea a fost aceea că - la data pronunţării Curţii - actul normativ, care conţinea soluţia legislativă criticată, era în vigoare. ────────── Constituţia României statuează prin art. 1 că România este stat de drept [alin. (3), prima teză], că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor [alin. (4)] şi că respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie [alin. (5)]. În acelaşi timp, Constituţia stabileşte clar condiţiile în care pot fi adoptate ordonanţele de urgenţă: conform art. 115 alin. (4) "Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora". În aceste condiţii, Curtea Constituţională - garantul supremaţiei Constituţiei [potrivit art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală] - nu poate neglija verificarea constituţionalităţii unei ordonanţe de urgenţă cu care a fost sesizată direct de Avocatul Poporului [şi care critică în primul rând adoptarea respectivului act normativ cu încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constituţie].

În legătură cu cerinţele care trebuie întrunite pentru ca Guvernul să poată adopta, conform art. 115 alin. (4) din Constituţie, o ordonanţă de urgenţă, se impune a sublinia că ceea ce se susţine în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 (şi anume că situaţia extraordinară şi urgenţa*5) adoptării reglementării au fost impuse de nevoia punerii de acord a unor dispoziţii din Codul penal cu deciziile Curţii Constituţionale, precum şi a punerii de acord a Codului de procedură penală cu Directiva 2016/343/UE) nu este real, întrucât pentru "îndreptarea" Codului penal au fost depuse la Parlament, anterior adoptării ordonanţei criticate, proiecte de lege consacrate înlăturării neajunsului menţionat; de asemenea este de reţinut faptul că transpunerea directivei europene nu era urgentă, termenul final indicat în cuprinsul ei fiind anul 2018*6).