Decizie nr. 148 din 16 aprilie 2003

DECIZIE nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 317 din 12 mai 2003 În temeiul art. 144 lit. a) din Constituţia României, Curtea Constituţională se pronunţa, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.

Prin Încheierea din 8 aprilie 2003 Plenul Curţii Constituţionale a dispus declanşarea procedurii jurisdicţionale privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei, depusa la Curte de preşedintele Camerei Deputaţilor, împreună cu tabelele cuprinzând semnăturile a 233 de deputaţi şi 94 de senatori, şi cu avizul Consiliului Legislativ.

Deputaţii semnatari ai propunerii legislative de revizuire sunt următorii:

Adrian Nastase, Valer Dorneanu, Viorel Hrebenciuc, Viorica Afrasinei, Alexandru Sassu, Alexandru Lapusan, Florea Voinea, Gheorghe Ana, Petru Andea, Andrei Ioan, Ecaterina Andronescu, Niculae Napoleon Antonescu, Iosif Armas, Eugen Arnautu, Mihai Balta, Mihai Bar, Radu Liviu Bara, Daniela Bartos, Cornel Badoiu, Dumitru Bentu, Victor Bercaroiu, Endre Bereczki, Ioan Bivolaru, Vasile Bleotu, Dumitru Boabes, Minica Boaja, Ion Bozga, Ovidiu Brinzan, Mircea Bucur, Ion Burnei, Dumitru Buzatu, Valentin Gigel Calcan, Gheorghe Romeo Leonard Cazan, Ştefan Cazimir, Adrian Casunean-Vlad, Dumitru Chirita, Vasile Silvian Ciuperca, Minodora Cliveti, Dorel Petru Craciun, Nicoara Cret, Marin Cristea, Matei-Agathon Dan, Aurel Daraban, Traian Dobre, Smaranda Dobrescu, George Dragu, Doina Micsunica Dretcanu, Cristian Sorin Dumitrescu, Carmen Dumitriu, Gheorghe Dutu, Mihail Facă, Ion Florescu, Acsinte Gaspar, Filip Georgescu, Florin Georgescu, Adrian Gheorghiu, Viorel Gheorghiu, Georgiu Gingaras, Ştefan Giuglea, Petre Godja, Nicolae Gradinaru, Neculai Grigoras, Aurel Gubandru, Marian Ianculescu, Valentin Adrian Iliescu, Adrian Ionel, Dan Ionescu, Razvan Ionescu, Florin Iordache, Scarlat Iriza, Maria Lazar, Lucia Cornelia Lepadatu, Dorin Lazar Maior, Gheorghe Marcu, Gheorghe Marin, Ionel Marineci, Mihai-Adrian Malaimare, Vasile Mihalachi, Petru Şerban Mihailescu, Vasile Miron, Manuela Mitrea, Miron Tudor Mitrea, Anton Mitaru, Ion Mocioalca, Tudor Mohora, Carmen Ileana Moldovan, Petre Moldovan, Eugenia Moldoveanu, Marian Adrian Motoc, Ovidiu Tiberiu Musetescu, Petre Naidin, Rodica Nassar, Liana Elena Naum, Vlad Gheorghe Nadejde, Ion Neagu, Victor Neagu, Horia Ion Neamtu, Tiberiu Paul Neamtu, Cristian Nechifor, Dan Nica, Ion Nicolae, Mihai Nicolescu, Eugen Nicolicea, Constantin Niculescu, Bogdan Nicolae Niculescu-Duvaz, Constantin Nita, Ionel Olteanu, Ion Oltei, Ioan Mircea Pascu, Valentin Paduroiu, Ovidiu Cameliu Petrescu, Radu Podgoreanu, Virgil Popa, Gheorghe Popescu, Dan Ioan Popescu, Catalin Popescu, Virgil Popescu, Petre Posea, Ristea Priboi, Vasile Puscas, Hildegard Carola Puwak, Dan Grigore Rasovan, Ion Rădoi, Gheorghe Rosculet, Ioan Rus, Cristian Sandache, Alecu Sandu, Ion Florentin Sandu, Marian Sarbu, Tiberiu-Sergius Sbarcea, Constantin Selagea, Nicolae Sersea, Adrian Severin, Mihail Sireteanu, Nicu Spiridon, Ioan Stan, Ion Stan, Zisu Stanciu, AlexandruOctav Stanescu, Timotei Stuparu, Vasile Suciu, Gheorghe Suditu, Ion Ştefan, Codrin Stefanescu, Luca Stefanoiu, Pavel Tarpescu, Culita Tarata, Constantin Teculescu, Ioan Timiş, Pavel Todoran, Mihai Tudose, Alexandru Tibulca, Iulian-Costel Tocu, Aurelia Vasile, Dan Verbina, Madalin Voicu, Dorel Zavoianu, Valeriu Ştefan Zgonea, Dorel Bahrin, Pavel Cherescu, Nicu Cojocaru, Amalia Balasoiu, Mihaela Mandrea-Muraru, Constantin Florentin Moraru, Ioan Mihai Nastase, Octavian Constantin Petrus, Olga-Lucheria Voinea, Marin Anton, George Crin Laurentiu Antonescu, Andrei Ioan Chiliman, Viorel-Gheorghe Coifan, Victor Paul Dobre, Liviu Iuliu Dragos, Valeriu Gheorghe, Titu Nicolae Gheorghiof, Puiu Hasotti, Anton Ionescu, Ion Luchian, Catalin Micula, Monica Octavia Musca, Gheorghe-Eugen Nicolaescu, Dan Costache (Dinu) Patriciu, Napoleon Pop, Cornel Popa, Grigore Dorin Popescu, Calin Constantin Anton Popescu-Tariceanu, Vasile Predica, Dan Radu Rusanu, Nini Sapunaru, Dan Coriolan Simedru, Cornel Stirbet, Valeriu Stoica, Radu Stroe, Attila-Bela-Ladislau Kelemen, Attila Varga, Iulia Pataki, Istvan Antal, Ferenc Asztalos, Dezideriu Coloman Becsek-Garda, Gyongyike Bondi, Laszlo Borbely, Istvan Erdei Doloczki, Sandor Konya-Hamar, Csaba-Tiberiu Kovacs, Grigore Makkai, Robert Kalman Raduly, Ervin-Zoltan Szekely, Sandor Tamas, Gheorghe Tokay, Iuliu Vida, Iuliu Winkler, Varujan Pambuccian, Dorel Dorian, Sotiris Fotopolos, Cerchez Metin, Gheorghe Firczak, Ana Florea, Slavomir Gvozdenovici, Miron Ignat, Ileana Stana-Ionescu, Longher Ghervazen, Oana Manolescu, Petru Mirciov, Nicolae Paun, Mihai Radan, Negiat Sali, Vasile Ionel Savu, Ştefan Tcaciuc, Eberhard-Wolfgang Wittstock, Cornel Boiangiu, Vasile Mandroviceanu, Sever Mesca, Ion Mogos, Ilie Neacsu şi Raj Tunaru.

Senatorii semnatari ai iniţiativei legislative de revizuire sunt următorii:

Ion Solcanu, Dionisie Bucur, Maria Antoaneta Dobrescu, Doru Ioan Taracila, Marin Dinu, Constantin Alexa, Victor Apostolache, Alexandru Athanasiu, Viorel Balcan, Doru Laurian Badulescu, Liviu Doru Bindea, Şerban Alexandru Bradisteanu, Alin Theodor Ciocarlie, Octav Cozmanca, Avram Craciun, Trita Fanita, Cornel Filipescu, Ion Gogoi, Ioan Guga, Ion Harsu, Gheorghe Hoha, Ion Honcescu, Florin Hritcu, Ion Iliescu, Antonie Iorgovan, Aureliu Leca, Liviu Maior, Vintila Matei, Viorel Matei, Vasile Mocanu, Tudor Marius Munteanu, Ioan Nicolaescu, Sergiu Florin Nicolaescu, Constantin Nicolaescu, Traian Novolan, Sorin Mircea Oprescu, Octavian Opris, Adrian Paunescu, Ilie Platica Vidovici, Ioan Pop de Popa, Dan Mircea Popescu, Laurentiu Mircea Popescu, Ion Predescu, Emilian Prichici, Mihai Radu Pricop, Ghiorghi Prisacaru, George Mihail Pruteanu, Nelu Pujina, Constantin Radu, Dan Nicolae Răhău, Nora Cecilia Rebreanu, Traian Rece, Aristide Roibu, Ion Seche, Niculae Sin, Elena Sporea, Rodica Mihaela Stanoiu, Fevronia Stoica, Rodica Selaru, Viorel Ştefan, Emil Razvan Theodorescu, Constantin Toma, Nicolae Vacaroiu, Melu Voinea, Grigore Zanc, Ioan Cristolovean, Vasile Duta, Avram Filipas, Simona Marinescu, Sorin Adrian Vornicu, Norica Nicolai, Gheorghe Flutur, Nicolae-Vlad Popa, Ion Sarbulescu, Nicolae Paul Anton Pacuraru, Dan Constantinescu, Radu Alexandru Feldman, Mircea Ionescu-Quintus, Mircea Teodor Iustian, Paun-Ion Otiman, Corin Penciuc, Alexandru Paleologu, Attila Verestoy, Karoly Ferenc Szabo, Alexandru Kereskenyi, Peter Eckstein Kovacs, Gyorgy Frunda, Bela Marko, Csaba Nemeth, Ştefan Pete, Valentin-Zoltan Puskas, Denes Sereş, Csaba Sogor, Borbala Vajda.

Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României are următoarea redactare: <<Art. I. - Constituţia României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991, se modifica şi se completează astfel:

Art. II. - Revizuirea adoptată prin prezenta lege se supune aprobării prin referendum organizat potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (3) din Constituţia României.>>

Luând în dezbatere aceasta propunere legislativă de revizuire a Constituţiei, la termenul din 16 aprilie 2003, CURTEA, examinând propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, raportul întocmit de judecătorul-raportor desemnat de Plenul Curţii, precum şi prevederile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, retine următoarele:

Competenţa Curţii Constituţionale de a soluţiona prezenta cauza este prevăzută în art. 144 lit. a) teza finala din Constituţie, potrivit căreia Curtea Constituţională "se pronunţa [...], din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei".

I. Cu privire la îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea dreptului de iniţiativa în materia revizuirii Constituţiei Curtea retine ca dreptul membrilor Parlamentului de a iniţia o revizuire a Constituţiei este reglementat de dispoziţiile art. 146 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Revizuirea Constituţiei poate fi initiata [...] de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor [...]".

Verificand îndeplinirea acestei condiţii, din examinarea listelor ce cuprind semnăturile initiatorilor, se constată că propunerea legislativă a fost semnată de 233 de deputaţi şi 94 de senatori, ceea ce reprezintă mai mult decât o pătrime din numărul membrilor Camerei Deputaţilor (345), respectiv din numărul membrilor Senatului (140). Prin urmare, dreptul constituţional de iniţiativa în vederea revizuirii Constituţiei a fost exercitat cu respectarea prevederilor menţionate ale Legii fundamentale. De asemenea, Curtea constata ca propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei a fost prezentată instanţei de contencios constituţional cu respectarea prevederilor art. 36 alin. (3) al Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.

II. Cu privire la conţinutul propunerii legislative de revizuire a Constituţiei Potrivit dispoziţiilor Legii fundamentale, Curtea Constituţională retine ca este competenţa sa examineze constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei, pronunţându-se asupra ansamblului reglementării, cu privire specială asupra respectării condiţiilor privitoare la limitele revizuirii, prevăzute de dispoziţiile art. 148 din Constituţie, şi cu privire la respectarea prevederilor tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului, la care România este parte. Prevederile art. 148 din Legea fundamentală au următorul cuprins: "(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernamant, integritatea teritoriului, independenta justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.

Curtea Constituţională, examinând din acest punct de vedere propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, observa ca prin noua reglementare se urmăreşte atingerea următoarelor finalitati:

A. Îndeplinirea condiţiilor constituţionale pentru integrarea României în Uniunea Europeană şi pentru aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord

În ceea ce priveşte textul propus la art. 145^1, Curtea observa ca acesta are în vedere crearea unui cadru constituţional adecvat integrării României în Uniunea Europeană. Calitatea de membru al acestei Uniuni presupune transferul unor atribuţii ce ţin de suveranitatea statului către Uniunea Europeană. Crearea acestui cadru constituţional se impune cu necesitate, la momentul actual, având în vedere obiectivele strategice ale României, obiective care se bucura de o larga sustinere populara. De asemenea, Curtea Constituţională retine ca integrarea în Uniunea Europeană trebuie să aibă loc în urma manifestării exprese de voinţa a statului candidat şi cu respectarea condiţiilor incluse în acordurile de preaderare.

Dispoziţiile cuprinse la art. 145^1 sunt menite sa stabilească regula potrivit căreia aderarea la Uniunea Europeană se face prin lege, adoptată în şedinţa comuna a Camerei Deputaţilor şi a Senatului, cu o majoritate calificată de două treimi din numărul membrilor Parlamentului. De altfel, textul referitor la aderarea prin lege este în deplina concordanta cu dispoziţiile art. 58 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a tarii." Curtea considera totodată ca dispoziţia de aderare prin lege are ca scop sa supună atenţiei organului reprezentativ suprem nu numai importanţa aderării la Uniunea Europeană, dar şi răspunderea ce se rasfrange asupra statului român, în condiţiile în care dobândeşte calitatea de membru al Uniunii Europene.

Aceasta răspundere izvorăşte, înainte de toate, din consecinţele pozitive sau negative ce pot decurge din procesul de aderare, unele izvorand chiar din actul "transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare", ceea ce poate pune în discuţie problema suveranităţii naţionale.

Cu referire la problema transferării unor atribuţii ale României către instituţiile comunitare, Curtea Constituţională retine ca textul art. 145^1 are în vedere exercitarea suverana a voinţei statului român de a adera la tratatele constitutive ale Uniunii Europene printr-o lege, a carei adoptare este condiţionată de o majoritate calificată de două treimi. Actul de aderare are o dubla consecinţa, şi anume, pe de o parte, transferarea unor atribuţii către instituţiile comunitare, iar pe de altă parte, exercitarea în comun, cu celelalte state membre, a competentelor prevăzute în aceste tratate. Referitor la prima consecinţa, Curtea retine ca, prin simpla apartenenţa a unui stat la un tratat internaţional, acesta îşi diminuează competentele în limitele stabilite de reglementarea internationala.

Din acest prim punct de vedere, apartenenţa României la Organizaţia Naţiunilor Unite, la Consiliul Europei, la Organizaţia Statelor Comunităţii Europene, la Acordul Central European de Comerţ Liber etc. sau calitatea României de parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori la alte tratate internaţionale are semnificatia unei restrangeri a competentelor autorităţii statale, o relativizare a suveranităţii naţionale. Însă aceasta consecinţa se impune a fi corelata cu cea de-a doua consecinţa, cea a integrării României în Uniunea Europeană. Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională retine ca actul de integrare are şi semnificatia partajarii exerciţiului acestor atribute suverane cu celelalte state componente ale organismului internaţional.

Prin urmare, Curtea Constituţională constata ca prin actele de transfer al unor atribuţii către structurile Uniunii Europene, acestea nu dobândesc, prin inzestrare, o "supracompetenta", o suveranitate proprie. În realitate, statele membre ale Uniunii Europene au decis sa exercite în comun anumite atribuţii care, în mod tradiţional, ţin de domeniul suveranităţii naţionale. Este evident ca în actuala era a globalizarii problematicii omenirii, a evolutiilor interstatale şi a comunicării interindividuale la scara planetara conceptul de suveranitate naţionala nu mai poate fi conceput ca absolut şi indivizibil, fără riscul unei izolari inacceptabile.

Faţa de toate acestea, Curtea retine ca, întrucât dezideratul de aderare a României la structurile euroatlantice este legitimat de interesul tarii, suveranitatea nu poate fi contrapusa telului de aderare.

Curtea Constituţională urmează sa examineze însă dacă dispoziţiile referitoare la aderarea la structurile euroatlantice aduc atingere limitelor revizuirii, prin raportare la conceptele de suveranitate şi de independenta.

Cu privire la suveranitatea statului, ca trasatura peremptorie a acestuia, Curtea observa ca ea nu intra sub incidenţa art. 148 din Constituţie, care stabileşte limitele revizuirii Constituţiei, în schimb intra sub aceasta incidenţa caracterul independent al statului român. Independenta este o dimensiune intrinseca a suveranităţii naţionale, chiar dacă este consacrată de sine statator în Constituţie. În esenta, independenta are în vedere dimensiunea exterioară a suveranităţii naţionale, conferind statului deplina libertate de manifestare în relaţiile internaţionale. Sub acest aspect este evident ca aderarea la structurile euroatlantice se va face în temeiul exprimarii independente a voinţei statului român, nefiind vorba de o manifestare de voinţa impusa de o entitate exterioară României. Din acest punct de vedere Curtea constata ca introducerea celor două noi articole în Constituţie - art. 145^1 şi 145^2 - nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor constituţionale privitoare la limitele revizuirii.

Pe de altă parte, Curtea mai retine ca aderarea la Uniunea Europeană, o dată realizată, implica o serie de consecinţe care nu s-ar putea produce fără o reglementare corespunzătoare, de rang constituţional.

Prima dintre aceste consecinţe impune integrarea în dreptul intern a acquisului comunitar, precum şi determinarea raportului dintre actele normative comunitare şi legea interna. Soluţia propusă de autorii iniţiativei de revizuire are în vedere implementarea dreptului comunitar în spaţiul naţional şi stabilirea regulii aplicării prioritare a dreptului comunitar faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Consecinţa aderării pleacă de la faptul ca statele membre ale Uniunii Europene au înţeles sa situeze acquisul comunitar - tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi reglementările derivate din acestea - pe o poziţie intermediara între Constituţie şi celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii. Curtea Constituţională constata ca aceasta dispoziţie, cuprinsă în art. 145^1, nu aduce atingere prevederilor constituţionale privitoare la limitele revizuirii şi nici altor dispoziţii ale Legii fundamentale, fiind o aplicaţie particulară a dispoziţiilor actualului art. 11 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."

Totodată Curtea observa ca, în scopul integrării în Constituţia României a acestei concepţii europene, se impune completarea dispoziţiilor art. 11 cu un nou alineat, scop în care se prevede expres în propunerea legislativă de revizuire ca, "În cazul în care un tratat la care România urmează sa devină parte conţine dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei." Pentru a i se asigura acestei prevederi constituţionale un caracter operational, se propune introducerea unei alte dispoziţii, cuprinsă la art. 144 lit. a^1), potrivit căreia Curtea Constituţională "se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori".

Prevederile alin. (4) al art. 145^1 stabilesc competenţa Preşedintelui României, a Parlamentului şi a Guvernului de a garanta îndeplinirea obligaţiilor rezultate din actele de aderare şi a transpunerii în practica a prevederilor constitutive ale Uniunii Europene şi ale reglementărilor obligatorii derivate din acestea.

În conformitate cu dispoziţiile art. 145^1 alin. (5), Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu, înainte ca acestea să fie supuse instituţiilor Uniunii Europene spre aprobare. Curtea Constituţională constata ca aceasta dispoziţie se integreaza în structura Legii fundamentale, fără a aduce atingere limitelor revizuirii, fiind o dispoziţie corecta şi necesară în condiţiile în care parlamentul naţional este un partener al structurilor decizionale ale Uniunii Europene, potentandu-se pe aceasta cale rolul autorităţii legislative naţionale.

În ceea ce priveşte prevederile art. 145^2, Curtea Constituţională constata ca acestea nu pot avea conţinutul din propunerea legislativă de revizuire, deoarece între Uniunea Europeană şi NATO exista deosebiri esenţiale, care impun un tratament juridic diferit. Astfel, dacă Uniunea Europeană este o agregare de competente statale, de ordin economic, politic şi legislativ, în schimb NATO este o organizaţie politico-militară în exclusivitate, fără vreun rol juridic în viaţa cetăţenilor statelor părţi. Ca atare, dacă aderarea la Uniunea Europeană presupune un set de reguli specifice şi îndeplinirea unor exigente de ordin constituţional, în cazul aderării la NATO toate exigenţele pot fi satisfacute în condiţiile obişnuite ale aderării la un tratat internaţional, cu respectarea prevederilor art. 11 şi 91 din Constituţie. De altfel, art. 10 al Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington D.C. la 4 aprilie 1949, precizează: "Prin acord unanim, părţile pot sa invite sa adere la Tratat orice alt stat european susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor prezentului Tratat şi să contribuie la securitatea regiunii Atlanticului de Nord. Orice stat astfel invitat poate să devină parte la Tratat, depunând instrumentul de aderare pe lângă guvernul Statelor Unite ale Americii. Acesta va informa pe fiecare dintre părţi despre depunerea documentului de aderare."

De asemenea, dispoziţiile art. 145^1 alin. (2) sunt aplicabile numai în cazul Uniunii Europene, NATO neavând nici o competenţa de a emite reglementări cu caracter obligatoriu pentru cetăţenii statelor părţi. Nici celelalte elemente ale art. 145^1 nu îşi găsesc aplicabilitate în cazul NATO. Singura problema care poate fi reţinută o constituie modalitatea de aderare la NATO, Parlamentul fiind liber sa decidă dacă aderarea se face printr-o lege adoptată cu o majoritate de două treimi, în şedinţa comuna a Camerei Deputaţilor şi Senatului, printr-o lege organică sau printr-o lege ordinară. Numai în prima ipoteza se impune introducerea art. 145^2, cu o singura trimitere la art. 145^1, respectiv la aplicarea corespunzătoare a alin. (1) al acestui articol.

Cea de-a doua modificare vizează chiar alin. (2) al art. 41. În noua redactare proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, iar cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin legea organică, precum şi prin moştenire legală. Curtea Constituţională constata ca sunt înscrise în aceasta noua redactare suficiente garanţii constituţionale pentru exercitarea acestui drept în conformitate cu interesul general şi cu respectarea prevederilor acquisului comunitar.

După alin. (3) al acestui articol se introduce un nou alineat, (3^1), care interzice trecerea silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenentei etnice, religioase, politice sau de alta natura a titularilor. Aceasta dispoziţie constituţională reprezintă o solida garanţie a dreptului de proprietate privată, care inlatura posibilitatea trecerii abuzive a acesteia în proprietate publică pe criterii legate de apartenenţa etnică, politica, religioasă sau de alta natură. În sfârşit, după alin. (7) se introduce un nou alineat, (7^1). Actualul alin. (7) are următorul cuprins: "Averea dobandita în mod licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezuma." Noul text circumstantiaza aceasta prezumţie şi stabileşte ca ea nu se aplică "pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracţiuni".

Curtea retine ca acest mod de redactare este criticabil şi poate conduce la confuzii. Astfel, dacă textul urmăreşte să permită confiscarea averii dobândite în mod licit, dar care s-a cladit pe o sumă de bani provenită din infracţiuni, redactarea sa este necorespunzătoare. Din actualul mod de redactare a alin. (7^1) rezultă ca se urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracţiuni.

În aceasta materie Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 6 septembrie 1996, prilej cu care a statuat ca securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este indisolubil legată de prezumţia dobândirii licite a averii. De aceea, înlăturarea acestei prezumţii are semnificatia suprimării unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 148 alin. (2) din Constituţie. Ca atare, obiectivul urmărit pe aceasta cale este neconstitutional.

Curtea Constituţională observa ca aceasta noua redactare a art. 19 alin. (1) din Constituţie, la prima vedere, este antinomica: în prima teza se afirma dreptul cetăţeanului român de a nu putea fi extrădat sau expulzat. În schimb, în teza a doua se afirma contrariul, ca cetăţenii români pot fi extrădaţi pe baza tratatelor internaţionale la care România este parte şi pe bază de reciprocitate, ceea ce reflecta un defect de redactare.

Curtea Constituţională retine ca, în perspectiva integrării europene, se impune recunoaşterea drepturilor cetăţenilor europeni, rezidenţi în România, de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale şi în Parlamentul European, în condiţiile ce vor fi stabilite de lege. Ca atare, în propunerea legislativă este prevăzută completarea Constituţiei cu un nou articol, 120^1, cu următorul cuprins: "Art. 120^1. - În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii, care îndeplinesc cerinţele legii, au dreptul de a alege şi de a fi aleşi pentru constituirea autorităţilor administraţiei publice locale şi pentru Parlamentul European."

Din modul de redactare a acestui nou articol rezultă ca cetăţenii Uniunii Europene pot ocupa inclusiv funcţia de primar sau de viceprimar, cu toate ca Directiva 94/80CE permite statelor membre sa rezerve aceste funcţii numai cetăţenilor săi. O asemenea rezerva este valabilă şi pentru consilierii locali, mai ales atunci când aceştia exercita atribuţii care sunt apartinatoare statului. Curtea Constituţională retine ca aceste condiţii de eligibilitate, incompatibilităţile care trebuie să existe între aceste funcţii şi cele ocupate în statul naţional şi altele de aceasta natura ar trebui avute în vedere de legiuitorul constituant pentru a fi cuprinse în legea electorală.

În concluzie, Curtea Constituţională considera ca obiectivul urmărit de autorii propunerii legislative de a modifica şi completa Constituţia României, în vederea armonizării dispoziţiilor sale cu prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi cu reglementări obligatorii derivate din acestea, reprezintă un demers politic şi juridic necesar, care tine seama, în parte, de exigenţele prevăzute de art. 148 din Constituţie şi de necesitatea corelării noilor dispoziţii constituţionale cu celelalte texte ale Legii fundamentale. Totodată Curtea apreciază ca introducerea acestor noi reglementări în Constituţia României, în momentul actual, în vederea unei viitoare integrari în Uniunea Europeană, reprezintă o soluţie de la care nu se poate abdica, deoarece integrarea în structurile euroatlantice nu se poate realiza în afara unor temeiuri constituţionale preexistente.

B. Cu privire la lărgirea garanţiilor instituţionale şi constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale Curtea Constituţională retine ca realizarea acestui obiectiv de către România este determinata de evoluţia democraţiei constituţionale, de necesitatea corelării dispoziţiilor Legii fundamentale privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, mai ales, cu jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului în aceasta materie.

Pentru a răspunde unui asemenea obiectiv, prin iniţiativa de revizuire s-au propus soluţii care să permită sporirea garanţiilor instituţionale, pe de o parte, iar pe de altă parte, introducerea unor noi drepturi şi obligaţii şi reconfigurarea celor existente.

B1. Sporirea garanţiilor instituţionale

Preconizatele prevederi ale noului alin. (1) al art. 140 atribuie Curţii Constituţionale atributul de garant al supremaţiei Constituţiei. În ceea ce priveşte sporirea propriu-zisa a atribuţiilor Curţii Constituţionale, iniţiativa de revizuire conţine dispoziţii care tind sa extindă posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale, în condiţiile prevăzute la art. 144 lit. a), la Avocatul Poporului, care, ţinând seama de natura sesizarilor ce îi sunt adresate, să poată interveni în procesul legislativ prin intermediul Curţii Constituţionale, în scopul apărării drepturilor şi intereselor celor care i-au adresat plângeri, sesizări ori reclamaţii. Totodată, după lit. a) a art. 144 se introduce o noua litera, a^1), în virtutea căreia Curtea Constituţională urmează să se pronunţe asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Se constata ca aceasta noua atribuţie a Curţii Constituţionale este impusa de necesitatea corelării prevederilor art. 145^1, privitoare la preeminenta dreptului comunitar în raport cu dreptul intern, cu cele ale art. 11 alin. (3) din Constituţie, în virtutea cărora, "în cazul în care un tratat la care România urmează sa devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei".

Tratatele internaţionale sunt, în principiu, un domeniu adecvat pentru procedura de control a Curţii Constituţionale. Este, de asemenea, rezonabil ca procedura constituţionalităţii tratatelor să fie clarificata înainte de intrarea lor în vigoare, prin procedurile specifice ale unui control a priori.

Prin propunerea legislativă de revizuire se propune modificarea dispoziţiilor cuprinse la lit. c) a art. 144, în sensul că pe viitor Curtea Constituţională urmează sa hotărască asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa autorităţilor publice cu atribuţii jurisdicţionale.

Curtea retine ca modificarea propusă este imprecisa, întrucât este utilizata o notiune inadecvata, şi anume aceea de autorităţi publice cu atribuţii jurisdicţionale, notiune care nu este de natura sa determine cu certitudine dacă sfera sa de cuprindere include numai jurisdictiile administrative sau şi alte jurisdicţii. În aceasta ultima categorie intra şi Curtea Constituţională, ceea ce face ca ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate să se poată face nemijlocit în faţa sa, ceea ce contravine spiritului Constituţiei României. Curtea constata totodată ca intenţia autorilor iniţiativei de revizuire de a largi sfera subiectilor care pot sesiza Curtea Constituţională este, de asemenea, imprecisa. În condiţiile în care, în prezent, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor judecătoreşti, introducerea oricărei activităţi jurisdicţionale în domeniul de competenţa al Curţii Constituţionale este o măsura excesiva şi imposibil de realizat, în condiţiile în care comisii de pensii, de disciplina etc. exercita atribuţii jurisdicţionale. Curtea Constituţională este chemată să se pronunţe în materia constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor, la cererea părţilor aflate într-un proces, şi nu în afară acestuia, fapt pentru care este necesară conservarea actualei reglementări a art. 144 lit. c).

Cu privire la ipoteza cuprinsă în aceeaşi dispoziţie referitoare la posibilitatea Avocatului Poporului de a ridica excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca aceasta nu conţine o soluţie judicioasă cu vocaţie de norma juridică de rang constituţional, întrucât faptul ridicării excepţiei de către Avocatul Poporului în beneficiul unei persoane nu poate avea semnificatia unei veritabile garanţii sau a unei măsuri de protecţie a cetăţeanului, atâta vreme cat acea persoana, având capacitatea procesuala şi fiind animata de un interes legitim, îşi poate exercita personal dreptul procesual de ridicare a excepţiei în faţa instanţei de judecată. În plus, Curtea Constituţională retine ca Avocatul Poporului nici nu ar putea invoca o poziţie procesuala care să îi legitimeze participarea sa la un proces în faţa instanţelor de judecată.

Atâta timp cat cetăţenilor le sunt garantate dreptul de acces liber la justiţie, precum şi dreptul la apărare, înseamnă ca, în sfera judiciară, ei se pot apara împotriva aplicării unor dispoziţii legale neconstituţionale. De aceea, Avocatul Poporului ar fi investit cu o atribuţie pe cat de excesiva, pe atât de lipsită de consistenta, aceea de ridicare a excepţiei de neconstituţionalitate, în afară unui proces, în numele justiţiabilului. De altfel, instituţia ombudsman-ului la nivel european este concepută ca o autoritate publică ale carei atribuţii vizează raporturile persoanelor cu administraţia publică şi nu cu instanţele judecătoreşti. Ca urmare, aceasta atribuţie se impune să fie eliminata din rândul dispoziţiilor constituţionale.

Cu privire la textul cuprins la lit. c^1) se observa ca acesta prevede atributia Curţii Constituţionale de a soluţiona conflictele juridice de natura constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. O asemenea atribuţie este intalnita şi în reglementarea constituţională din alte state (spre exemplu art. 189 din Constituţia Poloniei sau art. 160 din Constituţia Sloveniei). Este vorba de conflictele de autoritate (sau litigiile organice). Într-un atare caz Curtea Constituţională soluţionează sau aplaneaza litigii constituţionale între autorităţi. Aceste litigii pot privi conflicte între doua sau mai multe autorităţi constituţionale cu privire la conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor, decurgând din Constituţie. Aceasta este o măsura necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituţionale. Pentru a se evita antrenarea Curţii în soluţionarea unor conflicte politice este necesar să se prevadă ca este vorba doar de blocajele instituţionale, respectiv de conflictele pozitive sau negative de competenţa.

Propunerea legislativă de revizuire a prevăzut, de asemenea, la lit. j) ca printr-o lege organică Curtea Constituţională poate dobândi şi alte atribuţii, lucru interzis de actuala reglementare constituţională. Curtea constata ca aceasta propunere urmează să fie eliminata pentru a se păstra neutralitatea politica a acestei autorităţi publice şi pentru a se da curs voinţei puterii constituante originare.

Un alt element de noutate, menit sa consolideze autoritatea deciziilor Curţii Constituţionale, îl constituie propunerea de modificare a art. 145. Noile dispoziţii ale art. 145 alin. (3) accentueaza caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii, ceea ce înseamnă ca efectele deciziilor sunt opozabile erga omnes, adică ele privesc în egala măsura autorităţile publice, persoanele juridice de drept public sau privat, precum şi orice altă persoană care se poate afla sub incidenţa acestora.

Totodată propunerea legislativă stabileşte un termen de 45 de zile, la împlinirea căruia decizia Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege sau dintr-o ordonanţa începe sa producă efecte juridice, interval în care Guvernul şi Parlamentul pot sa pună de acord dispoziţiile declarate neconstituţionale de către Curte cu prevederile Constituţiei. Din modul de formulare a acestei dispoziţii constituţionale Curtea constata ca în toate cazurile deciziile Curţii Constituţionale produc efecte juridice la 45 de zile de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I. Curtea constata ca o asemenea prevedere este aplicabilă doar pentru situaţiile reglementate de art. 144 lit. a), b) şi c), fiind exceptate de la aceasta regula deciziile prevăzute la art. 144 lit. a^1).

De asemenea, ca urmare a modificării art. 11 al Legii fundamentale, în virtutea căruia ratificarea unui tratat internaţional care conţine dispoziţii contrare Constituţiei nu se poate face decât după revizuirea Constituţiei, pe baza deciziei Curţii Constituţionale, este necesar să se evite dublul control de constituţionalitate asupra aceleiaşi prevederi şi, în acest sens, art. 145 alin. (2) prevede că "Tratatul sau acordul internaţional a cărui constituţionalitate a fost constatată potrivit art. 144 lit. a^1) nu poate face obiectul unei excepţiei de neconstituţionalitate".

Pentru a se da o efectivă aplicabilitate dispoziţiilor art. 145 din Constituţie, Curtea considera ca este necesar să se restructureze acest articol prin inversarea ordinei alineatelor. Astfel, alin. (3) ar urma sa devină alin. (1), deoarece acesta reprezintă principiul general în aceasta materie. Ca atare, prevederile preconizate a fi introduse la actualul alin. (1) nu pot fi decât o consecinţa derogatorie de la dispoziţiile referitoare la efectele deciziilor prevăzute în alin. (3), care ar urma sa devină alin. (1). De asemenea, se impune corelarea datei de la care decizia Curţii Constituţionale produce efecte juridice cu dispoziţiile privitoare la intrarea în vigoare a legii, precizându-se ca este vorba de 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Curtea observa ca în vederea armonizării legislaţiei României cu acquisul comunitar propunerea legislativă prezintă un interes deosebit sub aspectul inlaturarii dezbaterilor contradictorii asupra aplicării directe în legislaţia României a prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Pentru realizarea acestui obiectiv iniţiatorii propun introducerea unor noi alineate (3) şi (4) la art. 21 din Constituţie, care au următorul cuprins: "(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Se constata ca dispoziţiile propuse a fi introduse la alin. (3) au rolul de a întări liberul acces la justiţie, garantand dreptul la un proces echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil, exigente prevăzute de art. 6 alin. (1) al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În ceea ce priveşte dispoziţiile alin. (4), în virtutea cărora jurisdictiile administrative sunt facultative, dacă legea nu prevede altfel, Curtea considera ca acestea nu au nici o relevanta constituţională. Astfel, din moment ce legiuitorul nu a prevăzut obligativitatea unei proceduri administrative jurisdicţionale, nu se poate ridica problema interzicerii liberului acces la justiţie, iar dacă a prevăzut o asemenea procedura şi ea este obligatorie, textul constituţional este inutil. Ca atare, textul nu este necesar pentru că nu îşi găseşte aplicare în practica şi urmează să fie eliminat. În plus, se observa ca accesul liber la justiţie, potrivit art. 21, nu poate fi condiţionat de o jurisdicţie administrativă facultativă sau chiar obligatorie, sens în care Curtea Constituţională s-a pronunţat prin mai multe decizii.

Pentru realizarea acestor obiective dispoziţiile art. 132 alin. (1) propun instituirea funcţiei Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei.

De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii urmează a fi alcătuit din 17 membri, constituiţi în doua secţii, una pentru judecători (7 membri) şi una pentru procurori (5 membri). Plenul Consiliului Superior al Magistraturii este completat cu 4 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucura de înaltă reputaţie profesională şi morala. De asemenea, fac parte din Consiliul Superior al Magistraturii: ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al României.

Din aceasta enumerare stabilită de viitorul art. 132 alin. (2) Curtea constata ca de fapt Consiliul Superior al Magistraturii este compus nu din 17 membri, ci din 19 membri (7 judecători, 5 procurori, 4 reprezentanţi ai societăţii civile, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al României). Textul propus are în vedere apartenenţa procurorului general la secţia procurorilor, iar a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la secţia judecătorilor, fără să facă deosebirea dintre membrii de drept şi membrii desemnaţi. Totodată textul art. 132 alin. (1) stabileşte expres ca alcătuirea Consiliului Superior al Magistraturii este limitată la 17 membri, fără a face vreo repartizare pe secţii a membrilor societăţii civile şi a celorlalţi trei reprezentanţi ai autorităţilor publice.

Chiar dacă se accepta ca procurorul general şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fac parte din secţii, nu se poate trece peste faptul ca ministrul justiţiei este exclus din numărul de 17. Dar şi în cazul în care ministrul justiţiei ar urma şi el să fie inclus în numărul judecătorilor, se ridica dificultatea validării sale de către Senat, în condiţiile în care el este membru al Guvernului, a cărui investire tine de competenţa şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Nici eventualele sustineri privitoare la desemnarea procurorului general sau a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în alegeri generale ale judecătorilor nu sunt de natura sa elimine antinomiile ce se pot naşte în urma desfăşurării unor astfel de proceduri.

Curtea constata ca numărul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 19, urmând ca legiuitorul constituant sa reglementeze expres distincţia dintre membrii aleşi şi membrii de drept. Rămâne, de asemenea, de precizat cine îi validează pe reprezentanţii societăţii civile.

Textul propus la alin. (4) al art. 132 prevede că titularizarea magistraţilor în Consiliul Superior al Magistraturii se face pentru o perioadă de 6 ani, prin alegeri în adunări generale ale judecătorilor sau ale procurorilor, rezultatele alegerilor urmând a fi validate de Senat. La rândul sau, Consiliul îşi alege dintre membrii săi un preşedinte, pentru un mandat de 1 an, care nu poate fi reînnoit.

Curtea Constituţională retine ca aceasta ultima dispoziţie a art. 132 alin. (4) este insuficient elaborata din punctul de vedere al separaţiei puterilor în stat şi al asigurării autonomiei de funcţionare a acestei autorităţi publice. Astfel, din textul care stabileşte ca preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales dintre membrii săi nu trebuie să se înţeleagă ca acesta ar putea fi ministrul justiţiei, procurorul general sau preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aceste autorităţi publice participa la şedinţele Consiliului cu o anumită incarcatura de autoritate, pe care le-o conferă funcţia pe care o exercită. De aceea, Curtea Constituţională retine ca funcţia de preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii nu poate fi deţinută decât de către un magistrat ales sau un reprezentant al societăţii civile. Ca atare ar trebui instituită o incompatibilitate între funcţiile de ministru al justiţiei, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procuror general al României şi funcţia de preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii. Este de reţinut şi faptul ca sintagma "procuror general al României" nu este continuta în Constituţie.

Referitor la textul propus la alin. (7) al art. 132, Curtea observa ca acesta conţine o alta dispoziţie care concura la ridicarea Consiliului Superior al Magistraturii la rangul unei instituţii apte să asigure independenta justiţiei, şi anume cea privitoare la dreptul Preşedintelui României de a prezida lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participa. Curtea retine ca aceasta atribuţie este o consecinţa fireasca a faptului ca Preşedintele României este cel care, în temeiul art. 124, numeşte judecătorii şi procurorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepţia celor stagiari [art. 133 alin. (1)].

Curtea constata ca, în virtutea art. 132 alin. (5), (6) şi (8), durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani, hotărârile sale se iau prin vot secret şi nu pot fi atacate la instanţele judecătoreşti. Aceasta ultima dispoziţie se afla într-un raport antinomic cu prevederile art. 21 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime". Mai mult, într-un stat de drept neasigurarea accesului liber la instanţele judecătoreşti este inacceptabila. Ca atare, interzicerea recursului la justiţie, cu privire la astfel de hotărâri, este contrară principiului stabilit de art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în virtutea căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil, un asemenea proces fiind exclus în afară unei instanţe care să garanteze efectiv independenta judecătorului.

Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţa de judecată, în secţii şi în plen, în domeniul jurisdicţiei disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, fără votul ministrului justiţiei şi al procurorului general, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. Aceasta dispoziţie constituţională nu poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de aceasta "instanţa" extrajudiciara, fără încălcarea prevederilor art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

B 2. Introducerea unor noi drepturi şi obligaţii, precum şi reconfigurarea celor existente 1. Curtea constata ca acesta dimensiune a revizuirii Constituţiei îşi găseşte o reflectare corespunzătoare în introducerea art. 46^1 în cuprinsul Legii fundamentale, cu următorul cuprins: "Art. 46^1. - Statul şi autorităţile publice sunt obligate sa ia măsuri pentru ocrotirea şi refacerea mediului înconjurător, precum şi pentru menţinerea echilibrului ecologic."

Se observa ca transferul acestei reguli, din rândul dispoziţiilor constituţionale ale art. 134 alin. (2) lit. e), la capitolul privitor la drepturile şi libertăţile fundamentale este contrar logicii sistematizării materialului normativ. Pentru asigurarea realizării scopului propunerii legislative, Curtea considera ca este necesar să se insereze la capitolul II al titlului II din Constituţie dreptul omului la un mediu sanatos, cu obligaţia corelativa a tuturor de a contribui la ocrotirea şi refacerea mediului înconjurător, pe aceasta cale legitimandu-se acţiunea legiuitorului de a stabili sancţiuni pentru poluarea mediului înconjurător.

Aceasta noua redactare a dispoziţiilor art. 32 alin. (5) nu este de natura sa aducă vreo modificare în actuala ordine constituţională privitoare la învăţământ. Astfel, învăţământul poate fi de stat sau particular, instituindu-se pe aceasta cale o dihotomie specifică celor mai profunde construcţii juridice. Introducerea unui nou criteriu, cel confesional, nu tine seama de logica dihotomiei, adaugand unui criteriu logic o noua determinare, inadmisibila prin faptul ca ea se regaseste în cele doua, definite la ora actuala de Constituţie. Astfel, învăţământul confesional nu este exclus din învăţământul privat şi nici din cel de stat. Exista deci un învăţământ confesional atât privat, cat şi public, ceea ce nu justifica modificarea, sub acest aspect, a Legii fundamentale. Curtea considera ca norma examinata devine coerenta dacă se introduce în textul supus revizuirii perechea logica a învăţământului confesional, respectiv laic. Astfel, noul text constituţional ar urma sa prevadă ca învăţământul de toate gradele poate fi laic sau religios şi se desfăşoară în unităţi de stat ori particulare, în condiţiile legii.

C. Optimizarea procesului decizional al autorităţilor publice Examinând propunerea legislativă, se retine dezideratul eliminării unor carente constatate în funcţionarea autorităţilor publice prin oferirea unor soluţii menite să contribuie la ridicarea lor la standardele democratice în aceasta materie, după cum urmează:

Aceste modificări urmăresc sa realizeze o mai buna delimitare a atribuţiilor celor două Camere ale Parlamentului, sa redefineasca statutul deputaţilor şi senatorilor şi elementele constituţionale ale procedurii legislative.

Curtea Constituţională observa ca prin modificarea art. 62 se urmăreşte stabilirea principiului în virtutea căruia cele două Camere lucrează în şedinţe separate. Excepţia de la aceasta regula o constituie şedinţele comune, a căror competenţa este strict determinata de Legea fundamentală. În acest sens, propunerea legislativă are în vedere introducerea unor noi competente pe ordinea de zi a şedinţelor comune ale Camerelor, prin modificarea lit. f), g) şi h) ale alin. (2) al art. 62 din Constituţie şi introducerea unor noi litere, i) şi j). Pe aceasta cale, în şedinţele comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului urmează să fie aprobate şi următoarele materii: strategia naţionala de apărare a tarii, numirea directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii, numirea Avocatului Poporului, stabilirea statutului deputaţilor şi senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora, îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei, legilor organice sau regulamentului, se exercită în şedinţa comuna.

Curtea constata ca, în principiu, stabilirea competentei Camerelor parlamentare, în şedinţe comune sau în şedinţe separate, nu ridica probleme de constituţionalitate.

Dar se observa ca stabilirea unor asemenea atribuţii prin lege organică sau prin regulamente este contrară prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, care nu este propus să fie modificat şi care stabileşte ca "Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu". Aceasta dispoziţie da expresie autonomiei regulamentare a fiecărei Camere, de unde rezultă consecinţa ca, în afară unei reglementări constituţionale a atribuţiilor comune ale celor două Camere, acestea nu pot fi departajate prin lege organică sau prin regulamentul şedinţelor comune, fără a pune în pericol funcţionarea Parlamentului bicameral. S-ar putea lua astfel atribuţii ale uneia dintre Camere, în afară unei prevederi constituţionale, pentru a fi transferate şedinţelor comune, ceea ce constituie o încălcare a Legii fundamentale.

În ceea ce priveşte stabilirea prin Constituţie a atribuţiilor ce se exercită în şedinţa comuna, Curtea Constituţională nu poate avea vreo obiectie atâta vreme cat acest lucru reprezintă un atribut exclusiv al puterii constituante derivate. Curtea retine totuşi ca modificarea art. 62 alin. (2) lit. j) reprezintă o contrazicere a prevederilor art. 62 alin. (1), care instituie regula şedinţelor separate ale celor două Camere. În consecinţa, stabilirea unor competente pentru şedinţele comune ale Parlamentului, prin lege organică, reprezintă o negare a acestor prevederi constituţionale şi o antinomie juridică, greu de soluţionat în practica.

Dacă, în temeiul dispoziţiilor constituţionale în vigoare, Guvernul poate să opteze pentru sesizarea oricărei Camere a Parlamentului cu un proiect de lege, în viitor aceasta posibilitate este restrânsă la anumite domenii, stabilite de art. 73^1, pentru fiecare Cameră. Partajarea acestor competente este valabilă şi în cazul propunerilor legislative, stabilindu-se anumite materii în care o Camera poate fi sesizată pentru adoptarea acestora în prima lectura. Astfel, pentru departajarea atribuţiilor Camerei Deputaţilor şi Senatului, art. 73^1, în opinia autorilor propunerii legislative, stabileşte ca anumite propuneri legislative şi proiecte de lege se supun obligatoriu spre dezbatere Camerei Deputaţilor, iar altele Senatului. Şi aceasta opţiune a puterii constituante derivate este absolută, şi ea nu poate fi supusă cenzurii Curţii Constituţionale.

Curtea observa ca în noua redactare a dispoziţiilor constituţionale privitoare la competenţa legislativă a Camerelor nu se elimina principiul bicameralismului, dar se simplifica rigorile sale, în sensul că un proiect de lege adoptat de o Camera se transmite celeilalte spre o examinare definitivă. Noutatea care apare rezida în faptul ca prima Cameră sesizată este privită doar ca o camera care preexamineaza proiectul de lege înaintea votului decisiv al celei de-a două Camere. Este o formula rationalizata a adoptării legii în sistemul bicameral prin votul decisiv al Camerei politice sau inferioare a Parlamentului. Nici aceasta opţiune nu poate fi cenzurata de Curtea Constituţională în condiţiile în care cele două Camere au poziţii egale şi aceeaşi legitimitate.

Cu toate acestea, Curtea remarca faptul ca prin departajarea competentelor de examinare a proiectelor de lege între cele două Camere se poate ajunge la un conflict de competenţa. Pe parcursul examinării proiectului de lege propus de Guvern opoziţia parlamentară a Camerei Deputaţilor constata ca el tine de competenţa primara a Senatului. Sau, în cursul aceleiaşi proceduri parlamentare, un proiect de lege ordinară este transformat în lege organică, iar examinarea acestuia tine de competenţa celeilalte Camere. Pe acest fond se pot naşte blocaje legislative şi, pentru evitarea acestora, Curtea Constituţională recomanda să se introducă la art. 73^1 un nou alineat care să prevadă posibilitatea desesizarii Camerei investite în pofida Constituţiei şi trimiterea proiectului de lege la cealaltă Camera.

Procedeul dezinvestirii este profitabil Camerei respective, deoarece, pe aceasta cale, ea devine Camera care are ultimul cuvânt în examinarea proiectului de lege sau a propunerii legislative.

Prin aceasta modalitate de lucru, a distribuirii unor competente exclusive unei Camere, se poate însă nega, în fapt, orice contribuţie a primei Camere, fenomen ce poate prezenta anumite riscuri politice, mai ales în cazul în care Senatul şi Camera Deputaţilor au configuratii politice diferite. Avantajul pe care îl prezintă noua competenţa a Camerelor rezida în eliminarea procedurii de mediere şi a dezbaterii în plenul celor două Camere a textelor rămase în divergenta, ca urmare a eşuării medierii ori a neaprobarii raportului comisiei de mediere într-o Camera sau în ambele Camere.

În aceeaşi ordine de idei, Curtea observa ca utilizarea formulei "prima lectura" pentru sesizarea unei Camere şi a celei de "a doua lectura" pentru trimiterea proiectului de lege de la o Camera la alta este improprie limbajului dreptului parlamentar. Utilizarea primei, a celei de-a doua sau chiar a celei de-a treia lecturi (de exemplu: cazul Parlamentului danez) este proprie dezbaterii într-o singura Camera. Chiar într-un parlament bicameral fiecare Cameră poate avea una, doua sau mai multe lecturi. În schimb, examinarea în cascada a proiectelor de lege într-o Camera, în prima lectura, iar în cealaltă Camera, în a doua lectura, transforma Parlamentul bicameral într-unul unicameral.

Cu privire la propunerile referitoare la art. 114, Curtea remarca faptul ca restrictia privitoare la reglementarea prin ordonanţe de urgenţă a drepturilor electorale ale cetăţenilor este necorelata cu celelalte prevederi constituţionale care dau dreptul cetăţenilor europeni, rezidenţi în România, sa participe la alegerile locale şi la cele pentru Parlamentul European. Curtea considera că nu se justifica o asemenea discriminare, propunand, în consecinţa, eliminarea sintagmei "ale cetăţenilor" după "drepturile electorale" din redactarea alin. (4^1) al art. 114. Nu mai puţin important este faptul ca referirea expresă la drepturile electorale este redundanta, deoarece acestea fac parte din drepturile prevăzute de Constituţie, domeniu exclus deja de la reglementarea prin ordonanţe de urgenţă.

Curtea Constituţională, retinand ca atribuţiile Preşedintelui României sporesc, potrivit preconizatelor prevederi ale art. 132 alin. (7), constata ca se impune corelarea acestora cu prevederile actualului art. 94, care au denumirea "Alte atribuţii", prin introducerea unui nou alineat care să prevadă atributia Preşedintelui României de a prezida şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii la care participa, după modelul instituit deja în art. 87 al Constituţiei. Aceasta corelare se impune, întrucât atribuţiile autorităţilor constituţionale trebuie structurate în corpul Legii fundamentale, în mod expres, în capitolul sau în secţiunea care grupează competentele acelei autorităţi.

Curtea Constituţională observa ca prin textul propus la alin. (1) şi (2) ale art. 119 din Constituţie se introduce un nou concept, acela al desconcentrarii, prin înlocuirea conceptului de descentralizare utilizat de legiuitorul constituant în 1991. Acest text se impune să fie modificat, în primul rând, din motive ce ţin de dreptul public, având în vedere ca preconizatul concept tinde sa înlocuiască, în mod absolut şi eronat, pe cel de descentralizare a serviciilor publice. Pentru a se da o reglementare în acord cu principiile administraţiei publice, se impune, cu necesitate, să se observe ca în unităţile administrativ-teritoriale coexista servicii publice ale statului cu autorităţi ale administraţiei publice locale.

În primul caz legitimarea serviciilor publice statale existente în unităţile administrativ-teritoriale este supusă principiului desconcentrarii, iar în cel de-al doilea caz este vorba de descentralizare administrativă, care are la baza acordarea, prin lege, a unor competente proprii colectivităţilor teritoriale, a căror exercitare este conferita, în cazul examinat, consiliilor locale şi primarilor. Asa fiind, includerea exclusiva în Constituţie a principiului desconcentrarii administrative elimina posibilitatea coexistentei sale cu principiul descentralizării, care vizează nu doar autorităţile administraţiei publice locale, ci şi serviciile publice. În aceste condiţii, Curtea Constituţională apreciază ca redactarea art. 119 urmează sa sufere o modificare, în sensul supunerii administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale atât principiului desconcentrarii, cat şi celui al descentralizării administraţiei publice, una dintre formele de manifestare a acestui principiu fiind autonomia locală.

Printr-o astfel de modificare se reinstaureaza conceptele fireşti în organizarea administraţiei publice locale. Pe cale de consecinţa, înlocuirea termenului de desconcentrare cu cel de descentralizare se impune şi în cuprinsul art. 122 alin. (2) din Constituţie.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Constituţie măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.

În situaţia în care într-o unitate administrativ-teritorială persoanele aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă, se poate crea un dezechilibru între aceştia şi cetăţenii de etnie română din respectiva unitate administrativ-teritorială sau membrii altui grup etnic care nu mai au posibilitatea de a fi aleşi în consiliile locale, ceea ce creează o discriminare, în sensul art. 6 alin. (2) din Constituţie, al art. 7 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, al art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi al altor reglementări internaţionale care interzic discriminarea. Pentru eliminarea acestui posibil dezechilibru textul constituţional ar urma sa prevadă ca persoanele aparţinând unui grup etnic minoritar într-o unitate administrativ-teritorială au dreptul de a fi reprezentate în consiliul local. În felul acesta cetăţenii români de naţionalitate română sau de alta naţionalitate din unităţile administrativ-teritoriale în care sunt minoritari ar avea posibilitatea de a accede la funcţii publice la nivel local şi de a-şi păstra identitatea etnică.

Curtea Constituţională considera ca o asemenea dispoziţie nu este de ordin constituţional, ea putând fi adoptată prin modificarea legii organice a instituţiei Avocatul Poporului. În acest sens se apreciază ca este vorba de o specializare ratione materiae a funcţiilor instituţiei ca atare, care nu afectează posibilităţile actuale de distribuire a competentelor între adjuncţi, pe de o parte, şi între aceştia şi Avocatul Poporului, pe de altă parte.

D. Modificarea altor dispoziţii constituţionale În afară obiectivelor enumerate mai sus Curtea Constituţională considera ca exista şi o serie de alte modificări propuse de autorii propunerii legislative, care nu se încadrează în finalităţile prevăzute la pct. A, B şi C, dar care răspund altor comandamente de racordare a prevederilor Legii fundamentale la exigenţele practicii internaţionale a României ori la unele cerinţe de tehnica legislativă.

Propunerea legislativă de revizuire are în vedere, printre altele, modificarea lit. e) a alin. (2), în sensul eliminării textului actual referitor la "refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic" - text preluat printr-o formă modificată la art. 46^1 sub denumirea "Ocrotirea mediului înconjurător". Curtea constata ca, în condiţiile în care la art. 46^1 se va introduce dreptul la un mediu sanatos, este dezirabila menţinerea lit. e) a alin. (2) la art. 135, aici fiind sediul de reglementare a obligaţiilor statului.

Textele propuse au următorul cuprins: alin. 4 "[...] Pentru asigurarea innoirii Curţii de Conturi din 3 în 3 ani, la expirarea mandatului actualilor consilieri de conturi aceştia vor putea fi numiţi pentru încă un mandat de 3 sau 6 ani.

Cu referire la propunerea vizând consilierii de conturi, Curtea Constituţională constata ca acest text se impune a fi eliminat pentru ca reglementarea nu este de nivel constituţional, având în vedere ca actualul alin. (4) al art. 139 nu reglementează durata exercitării mandatului membrilor Curţii de Conturi şi nici periodicitatea numirii lor în funcţie. Dacă legiuitorul are aceasta intenţie de legiferare, o poate face prin reglementare legală, adică prin act normativ de acelaşi rang.

În ceea ce priveşte reinvestirea foştilor judecători ai Curţii Constituţionale, care nu au exercitat funcţia pentru un mandat de 9 ani, pentru diferenţa de mandat, Curtea constata ca aceasta este de natura sa producă o serie de perturbatii în activitatea instanţei de contencios constituţional şi sa încalce voinţa puterii constituţionale originare. Astfel, exista situaţii în care un judecător şi-a dat demisia după un an de activitate, fiind numit un altul pentru diferenţa de mandat de 8 ani. Cei doi, potrivit noilor dispoziţii ale art. 151 alin. (5) ar avea, în egala măsura, vocaţia de a fi reînvestiţi în funcţii la Curtea Constituţională; ambii nu pot însă reveni în acelaşi timp, ceea ce ar crea reale diferenţe de tratament juridic.

Totodată Adunarea Constituantă a stabilit ca numai în prima Curte Constituţională mandatul judecătorilor poate fi de 3, de 6 sau de 9 ani. În cazul în care s-ar introduce astăzi, pe calea revizuirii, mandate care pot fi de 1 an, de 3 ani, de 4 ani, de 6 ani sau de 8 ani, s-ar contraveni acestei voinţe originare, ceea ce este de natura sa perturbe întreaga activitate a Curţii.

Conceptia alcătuirii Curţii Constituţionale ca autoritate politico-jurisdicţională, predispusa la o reinnoire ciclica, este o garanţie a neutralitatii sale politice în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei în sistemul juridic normativ, menita să asigure o dreapta cumpana în activitatea de realizare a justiţiei constituţionale.

În privinta redactarii alin. (2) al art. 151, Curtea considera ca termenul "instituţii publice", care ar putea fi utilizat la intrarea în vigoare a Constituţiei, ar trebui abandonat în virtutea faptului ca, potrivit dispoziţiilor Legii fundamentale, definitia data actualelor organe de stat este cea de autorităţi publice.

Faţa de aceasta, Curtea considera ca textul art. 152 trebuie să aibă în vedere ca legea de revizuire a Constituţiei se va publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, după adoptarea sa, în vederea aducerii la cunoştinţa publică a conţinutului sau şi în vederea aprobării sale prin referendum. De altfel, chiar art. 147 alin. (3) din Constituţie prevede că: "Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii legislative de revizuire." Din aceasta dispoziţie legală se desprinde ideea ca exista doua etape ale revizuirii, cea parlamentară, care se încheie printr-o lege, şi una populara, când legea este aprobată prin referendum.

De altfel, utilizarea formulei "în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii de revizuire" are semnificatia stabilirii datei de la care începe să curgă termenul pentru organizarea referendumului. În acest sens Curtea observa ca dispoziţiile art. 147 alin. (3) se corelează cu dispoziţiile art. 144 lit. a) în virtutea cărora Curtea Constituţională se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, ceea ce intareste afirmatia ca un proiect de lege adoptat de Parlament încetează sa mai fie socotit "proiect", el devenind "lege". În acelaşi sens este chiar art. II al propunerii de revizuire, care proclama ca "revizuirea adoptată prin prezenta lege se supune aprobării prin referendum [...]". ...

Faţa de considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. a), al art. 146 alin. (1), al art. 148 alin. (1) şi (2) din Constituţie, precum şi al art. 36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, CURTEA În numele legii DECIDE:

Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 16 aprilie 2003 şi la aceasta au participat: Nicolae Popa, preşedinte, Costica Bulai, Nicolae Cochinescu, Constantin Doldur, Kozsokar Gabor, Petre Ninosu, Şerban Viorel Stanoiu, Lucian Stangu şi Ioan Vida, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Claudia Miu ─────────────────