Decizie nr. 17 din 13 iunie 2016

DECIZIE nr. 17 din 13 iunie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru interpretarea art. 1, art. 21 şi art. 26 lit. h) raportat la art. 64 din Legea nr. 94/1992, a dispoziţiilor art. 132, art. 138 alin. (5), art. 142, 148, 151 şi 152 din Legea nr. 62/2011 şi a prevederilor art. 229 alin. (4), art. 254 şi 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 993 din 9 decembrie 2016 Dosar nr. 1.151/1/2006 Judecător Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului Judecător Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile Judecător Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile Judecător Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal Simona Lala Cristescu - judecător la Secţia I civilă Carmen Elena Popoiag - judecător la Secţia I civilă Elena Floarea - judecător la Secţia I civilă Eugenia Puşcaşiu - judecător la Secţia I civilă Rodica Susanu - judecător la Secţia I civilă Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secţia a II-a civilă Constantin Brânzan - judecător la Secţia a II-a civilă Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă Nela Petrişor - judecător la Secţia a II-a civilă Monica Ruxandra Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă Cristian Daniel Oana - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal Emanuel Albu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal Liliana Vişan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal Iuliana Rîciu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal Iuliana Măiereanu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.151/1/2016, la care au fost conexate dosarele nr. 1.152/1/2016, 1.247/1/2016 şi 1.642/1/2016, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. 8 din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. 1 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările formulate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă în dosarele nr. 4.024/118/2015 şi 3.927/118/2015 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru interpretarea art. 1, art. 21 şi art. 26 lit. h) raportat la art. 64 din Legea nr. 94/1992, a dispoziţiilor art. 132, art. 138 alin. (5), art. 142, 148, 151 şi 152 din Legea nr. 62/2011 şi a prevederilor art. 229 alin. (4), art. 254 şi 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii în sensul de a stabili dacă o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care se stabileşte că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii (cum ar fi decontarea cheltuielilor efectuate pentru prestaţii de odihnă şi tratament vizate în cauză) au fost acordate nelegal raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, în condiţiile în care nulitatea acestor clauze nu a fost constatată de o instanţă în perioada de valabilitate a contractului, iar, în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, cui aparţine răspunderea, angajatului care a beneficiat de aceste drepturi sau angajatorului; în Dosarul nr. 2.060/118/2015 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru interpretarea art. 138 alin.

După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizărilor privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularii şi obiectul sesizărilor 1. Prin Încheierea de şedinţă din 16 februarie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 4.024/118/2015, Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la "modul de interpretare al art. 1, art. 21 şi art. 26 lit. h) raportat la art. 64 din Legea nr. 94/1992, a prevederilor art. 132, 138 alin. (5), 142, 148, 151 şi 152 din Legea nr. 62/2011 şi a prevederilor art. 229 alin. (4), 254 şi 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii în sensul de a stabili dacă:

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 11 martie 2016 cu nr. 1.151/1/2016.

Această sesizare a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 1.247/1/2016.

II. Temeiul juridic al sesizărilor 6. Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile 7. Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările ulterioare, denumită, în continuare, Legea nr. 94/1992

Art. 1

Art. 21

ART. 26. - Curtea de Conturi efectuează auditul financiar asupra următoarelor conturi de execuţie: (...)

Art. 64

Art. 132(1) Clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi şi obligaţii numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege

Art. 138

Art. 142(1) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă care sunt negociate cu încălcarea prevederilor art. 132 sunt lovite de nulitate

Art. 148(1) Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi

Art. 151Contractul colectiv de muncă încetează

Art. 152(1) Contractul colectiv de muncă nu poate fi denunţat unilateral

Art. 229

Art. 254

Art. 256(1) Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie

Art. 268(1) Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate

(...) d) pe toată durata existenţei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

IV. Expunerea succintă a proceselor 10. Prin Sentinţa civilă nr. 2.232 din 21 septembrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 4.024/118/2015, Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă a respins acţiunea în pretenţii formulată de angajatorul CERONAV împotriva salariatului său, cu motivarea că reclamantul angajator nu a obţinut o hotărâre judecătorească de anulare a dispoziţiilor art. 74 din Contractul colectiv de muncă referitoare la drepturile speciale privind decontarea prestaţiilor de odihnă şi tratament şi contravaloarea transportului. Mai mult, nici chiar prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a pus în discuţie legalitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, invocând doar Decizia nr. 15/2015 a Curţii de Conturi - Camera de Conturi a Judeţului Constanţa.

Or, actul de control al Curţii de Conturi nu are caracterul unei hotărâri judecătoreşti şi nu poate să constate nulitatea unor astfel de clauze; în caz contrar s-ar încălca dispoziţiile art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 şi s-ar exceda competenţei speciale a Curţii de Conturi, intrându-se în aria de competenţă exclusivă a instanţelor judecătoreşti.

Pe de altă parte, s-a reţinut că şi în ipoteza în care reclamantul ar fi pus în discuţie nulitatea dispoziţiilor din contractul colectiv de muncă referitoare la drepturile salariale menţionate, pe motivul că prin acest contract aplicabil salariaţilor unei instituţii publice nu puteau fi negociate drepturi salariale care excedează reglementării limitative în materie, respectiv Legii-cadru nr. 284/2010, această nulitate nu ar putea afecta drepturi deja câştigate de salariaţi. Şi aceasta întrucât, în dreptul muncii, nulitatea unui contract produce efecte numai pentru viitor, după cum arată dispoziţiile art. 57 alin. (2) din Codul muncii. Prin urmare, tot ceea ce s-a prestat în baza dispoziţiilor contractuale, inclusiv drepturile salariale ce se solicită în prezenta acţiune, nu mai pot fi restituite.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel părţile, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel părţile, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă.

Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut că un contract colectiv de muncă produce efecte faţă de angajatori şi salariaţii acestora, executarea acestuia fiind obligatorie, însă, în cauză, contractul colectiv de muncă în ceea ce priveşte negocierea, încheierea şi executarea prezintă particularităţi ce derivă din calitatea de instituţie publică a angajatorului.

Dacă în privinţa contractelor colective de muncă încheiate la nivelul unei persoane juridice private Legea nr. 62/2011 instituie regula obligativităţii clauzelor acestora, în privinţa contractelor/acordurilor colective de muncă încheiate în sectorul bugetar legea stabileşte anumite reguli prevăzute la art. 138 din actul normativ anterior menţionat, în conformitate cu care salariaţii din sectorul bugetar nu pot beneficia decât de acele drepturi prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal.

Potrivit art. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010, obiectul de reglementare al legii este reprezentat de stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului. Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.

Art. 37 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284/2010 prevede că, prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi.

Analizând Legea-cadru nr. 284/2010, se constată că ajutoare de natura celor indicate în art. 1 din Decizia nr. 24 din 2 martie 2015 nu sunt prevăzute pentru salariaţii din sectorul bugetar, astfel încât drepturile acordate angajaţilor CERONAV, după intrarea in vigoare a acestei legi, excedează cadrului legal.

Este adevărat că inserarea unor clauze în Contractul colectiv de muncă contrare legislaţiei atrage nulitatea acestora, ce poate fi constatată doar de către instanţele judecătoreşti, conform art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, însă trebuie analizată şi modalitatea de formulare a art. 74 din contractul colectiv de muncă, ce condiţionează acordarea ajutoarelor de existenţa posibilităţilor financiare.

Textul art. 74 din contractul colectiv de muncă instituie o posibilitate a acordării ajutoarelor, lăsată la aprecierea angajatorului, în funcţie de posibilităţile financiare ale acestuia. Aşadar, textul nu instituie o obligaţie a acordării ajutoarelor, ci constituie o opţiune pentru angajator, putând fi executată doar în cazul existenţei mijloacelor financiare.

În concluzie, constatând că sistarea acordării ajutoarelor se impune ca efect al aplicării dispoziţiilor Legii-cadru nr. 284/2010, art. 138 din Legea nr. 62/2011 şi reţinând şi caracterul facultativ al acordării ajutoarelor, conform art. 74 din contractul colectiv de muncă, instanţa a apreciat că cererea este nefondată şi a dispus respingerea acesteia.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Sindicatul Liber al CERONAV Constanţa, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă.

Părţile nu au contestat că izvorul juridic al raportului juridic în executarea căruia salariatul ar fi primit plata nedatorată îl constituie contractul colectiv de muncă pe anul 2014, iar acţiunea reclamantei tinde la restrângerea efectelor sale ex tunc, invocând în prezent lipsa unui temei legal pentru plata efectuată pârâtului.

Însă, potrivit art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanţele judecătoreşti competente, la cererea părţii interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.

În prezenta cauză, reclamantul nu a obţinut o hotărâre judecătorească de anulare a dispoziţiilor art. 74 din contractul colectiv de muncă pe anul 2014 referitoare la drepturile speciale privind decontarea prestaţiilor de odihnă şi tratament ori pentru contravaloarea transportului. Totodată, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a pus în discuţie legalitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, invocând doar Decizia nr. 15/2015 a Curţii de Conturi - Camera de Conturi a Judeţului Constanţa, care nu are înrâurire asupra legalităţii clauzelor contractelor colective de muncă, supuse exclusiv jurisdicţiei muncii.

Prin încheierea contractului colectiv de muncă, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convenţională, creat de angajatori şi salariaţi, în funcţie de condiţiile economice şi sociale, precum şi de interesele celor două părţi. În concepţia legiuitorului, contractul colectiv de muncă reprezintă forma de exprimare concretă a normelor juridice de muncă. Autoritatea publică, prin intermediul dreptului, orientează doar acţiunile şi iniţiativele celor două părţi în procesul muncii, stabilind limite minime ca măsură de protecţie generală a salariaţilor.

De aceea, întocmai ca în cazul contractului individual de muncă [art. 57 alin. (2) din Codul muncii], nulitatea unor clauze ale contractului colectiv de muncă nu ar putea oricum atinge drepturi deja câştigate de salariaţi, iar tot ceea ce s-a prestat în baza dispoziţiilor contractuale, inclusiv drepturile salariale ce se solicită în prezenta acţiune, nu mai pot fi restituite.

Reclamanta a susţinut în cuprinsul acţiunii că nu se poate reţine o culpă a salariatului în privinţa încasării unei anumite sume, însă art. 256 alin. (1) din Codul muncii exclude, deopotrivă, ideea de culpă a angajatorului.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011, răspunderea pentru încheierea contractelor colective de muncă cu nerespectarea prevederilor alin. (1)-(3) revine angajatorului, astfel că obligaţia de restituire nu îşi poate găsi fundamentul în plata nedatorată. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul CERONAV, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă.

V. Motivele de admisibilitate reţinute de titularii sesizărilor 14. În dosarele nr. 4.024/118/2015 şi 3.927/118/2015, înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1.151/1/2016 şi 1.152/1/2016, cu privire la problemele de drept supuse dezlegării, instanţa de sesizare a reţinut următoarele:

14.1. Problema efectelor contractului colectiv de muncă şi a efectelor deciziei Curţii de Conturi Având în vedere dispoziţiile Codului muncii şi ale Legii dialogului social nr. 61/2011 incidente în cauză, se pune problema dacă, drept urmare a unui control efectuat de Curtea de Conturi în exercitarea atribuţiilor sale de control conform art. 1, 21 şi art. 26 lit. h) raportat la art. 64 din Legea nr. 94/1992, aceasta poate stabili că anumite drepturi salariale sau în natură acordate în baza unui contract colectiv de muncă ce nu a fost anulat în perioada de valabilitate sunt acordate în mod nelegal, stabilind, implicit, că prevederile din contractul colectiv de muncă respectiv contravin legii.

Într-o astfel de situaţie, se pune problema dacă o astfel de constatare ar avea consecinţe asupra efectelor contractului colectiv de muncă respectiv, în sensul că s-ar putea considera că nu mai este îndeplinită condiţia impusă de art. 229 alin. (4) din Codul muncii ca acel contract să fie încheiat cu respectarea legii şi, ca urmare, acesta nu ar mai produce efecte între părţi, cel puţin în privinţa anumitor clauze, sau pentru lipsirea de efecte a contractului ar trebui fie să intervină o cauză legală de încetare a acestuia, fie să se constate nulitatea clauzelor de către instanţa de judecată, caz în care se pune problema doar a posibilităţii invocării din oficiu sau de către parte, pe cale de excepţie, a nulităţii după expirarea perioadei de aplicabilitate a contractului.

Problema prezintă însă particularităţi determinate de regimul juridic al instituţiei reclamante care este finanţată integral din fonduri proprii, caz în care contractul colectiv de muncă produce efecte până la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, nefiind aplicabile dispoziţiile legislaţiei privind salarizarea în sectorul bugetar.

14.2. Problema răspunderii patrimoniale a angajaţilor Potrivit art. 254 din Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

În acelaşi capitol III din titlul XI al Codului muncii, intitulat "Răspunderea patrimonială", este cuprins şi art. 256 care instituie o formă de răspundere independentă de culpă, bazată în realitate pe îmbogăţirea fără justă cauză, stabilind că salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.

Problema care se pune este dacă poate fi considerată o culpă a angajatului încasarea sumelor plătite de angajator întro situaţie precum cea din cauza de faţă sau dacă se poate considera că acele sume au fost plătite de angajator deşi nu erau datorate, în condiţiile în care au fost plătite în baza unui contract colectiv de muncă valabil, ale cărui clauze nu au fost anulate.

Pe de altă parte, art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 stabileşte că răspunderea pentru încheierea contractelor colective cu încălcarea prevederilor alin. (1)-(3) din acelaşi articol revine angajatorului.

Chiar dacă s-ar considera că acele clauze din contractul colectiv de muncă, în baza cărora s-au plătit anumite drepturi, considerate contrare legii de către Curtea de Conturi, sunt nule sau lipsite de efecte prin decizia instituţiei de control, se pune problema dacă aceste efecte se produc pentru trecut sau numai pentru viitor, caz în care nu s-ar mai pune problema restituirii sumelor încasate până la momentul emiterii deciziei de către Curtea de Conturi.

Art. 138 alin. (4) din Legea nr. 62/2011 sancţionează cu nulitatea clauzele contractului colectiv de muncă încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1)-(3). Fiind vorba despre norme de ordine publică, instituite în vederea unui interes general, respectiv gestionarea fondurilor publice, nulitatea la care se referă art. 138 alin. (4) este absolută.

În dreptul comun, art. 1.247 alin. (3) Cod civil prevede că "instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută".

Legea dialogului social nu cuprinde o dispoziţie expresă în sensul că instanţa nu ar putea invoca din oficiu nulitatea absolută a unei clauze contractuale.

Totuşi, art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 prevede că "nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanţele judecătoreşti competente, la cererea părţii interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie". Textul este circumscris ipotezei exprimate prin alin. (1), adică privind clauzele negociate cu încălcarea art. 132. Potrivit art. 132 alin. (1), "clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi şi obligaţii numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege". Se constată că textul nu face distincţie după cum clauzele respective încalcă legea în favoarea sau în defavoarea salariaţilor.

Întrucât dispoziţiile Legii nr. 62/2011 privind negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă constituie o dezvoltare a prevederilor Codului muncii şi acestea prezintă însuşirea prevăzută de art. 278 alin. (1) din Codul muncii de a se completa cu dispoziţiile de drept comun ale legislaţiei civile.

De aceea, se poate considera că art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 nu înlătură obligaţia instanţei de a invoca din oficiu nulitatea absolută, potrivit prevederilor de drept comun, ci doar prevede posibilitatea constatării nulităţii la cererea părţii interesate.

În acelaşi timp, aceeaşi prevedere legală s-ar putea interpreta şi în sensul că instanţa nu poate invoca nulitatea absolută din oficiu, întrucât această prerogativă este exclusă implicit de legiuitor prin prevederea expresă că nulitatea se constată la cererea părţii interesate.

Se poate considera, faţă de caracterul derogatoriu al art. 138 în privinţa sectorului bugetar, şi că încălcarea alin. (1)-(3) ar atrage o nulitate de drept, ceea ce ar presupune, cel puţin în privinţa contractelor încheiate în sectorul bugetar, obligaţia instanţei de a constata această nulitate din oficiu. Totuşi, un regim diferit faţă de celelalte contracte colective de muncă este discutabil, faţă de exprimarea identică a legiuitorului de la art. 138 alin. (3) şi art. 142 alin. (1): "clauzele (...) sunt lovite de nulitate".

În al doilea rând, se ridică problema dacă art. 138 alin. (5) presupune obligarea angajatorului la executarea unei clauze a contractului colectiv de muncă aflată sub incidenţa art. 138 alin. (3) şi (4).

În dreptul comun, nulitatea unei clauze contractuale are ca efect lipsirea de efecte a acesteia şi restituirea prestaţiilor.

Art. 138 alin. (5) constituie o prevedere specifică materiei contractelor colective de muncă încheiate în sectorul bugetar, a cărei interpretare depinde de desluşirea sensului noţiunii de "răspundere" la care se referă.

O acţiune prin care salariaţii solicită obligarea angajatorului la executarea unei clauze contractuale are ca obiect răspunderea contractuală.

Într-o asemenea viziune, angajatorul este ţinut să execute o clauză contractuală lovită de nulitate (chiar constatată de instanţă la cererea acestuia), urmând, cel mult, să fie antrenată ulterior răspunderea subsidiară a prepuşilor săi care se fac vinovaţi de încheierea contractului cu încălcarea legii. Astfel, salariaţii ajung să beneficieze fără niciun impediment de o clauză convenită cu încălcarea legii, deşi şi aceştia au participat, prin organele lor reprezentative, la negocierea şi semnarea contractului.

Se ajunge, astfel, la concluzia că instanţa, sesizată în baza unei clauze a unui contract colectiv de muncă, nici nu ar trebui să analizeze incidenţa nulităţii întrucât este irelevantă, de vreme ce trebuie, oricum, să admită acţiunea, antrenând, în acest fel, răspunderea angajatorului potrivit art. 138 alin. (5).

Se poate considera însă că această interpretare se îndepărtează de intenţia legiuitorului de protejare a bugetelor publice prin prevederile restrictive ale art. 138 din Legea nr. 62/2011, în sensul neexecutării clauzelor afectate de nulitate, iar nu al expunerii bugetului instituţiei posibilităţii discutabile de recuperare a prejudiciului de la conducerea acesteia, în mod subsecvent executării întocmai a acelor clauze.

Cu privire la noutatea chestiunii de drept şi situaţia practicii judiciare, s-a apreciat că problema de drept discutată, sub cele două aspecte, nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii sau al unei hotărâri preliminare şi nici nu face obiectul unor astfel de sesizări aflate în curs de soluţionare, potrivit site-ului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie până la data la care instanţa s-a pronunţat, respectiv 8 martie 2016.

Aşadar, s-a considerat că este vorba de o chestiune nouă, sub ambele aspecte, întrucât, în practica judiciară, nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară sau neunitară.

Deşi problematica contractelor colective de muncă are reflectare în practica judiciară, aceasta nu a formulat până în prezent răspuns la cele două aspecte ale chestiunii ridicate, situaţie la baza căreia stă specificul prezentului litigiu, în care, deşi părţile înfăţişează poziţii procesuale contrare, angajatorul care se opune executării unor clauze ale contractului colectiv de muncă în urma unei decizii a Curţii de Conturi pe care nu a contestat-o, nu invocă nulitatea clauzelor respective.

Dispoziţiile art. 37 din Legea-cadru nr. 284/2010 stabilesc faptul că:

Dispoziţiile art. 1 alin. (2) din aceeaşi lege arată că "Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege."

Faţă de aceste prevederi legale, la termenul din 29 februarie 2016, s-a pus în discuţia părţilor dacă prevederile art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011, republicată, se interpretează în sensul că este exclusă răspunderea civilă patrimonială, fondată pe art. 256 alin. (2) din Codul muncii, a salariatului din sectorul bugetar care a primit drepturi necuvenite potrivit legii de salarizare, dar care se regăsesc inserate în contracte colective de muncă încheiate cu nerespectarea legii de salarizare.

Problema ridicată în acest caz este nouă, ea nefiind obiect al vreunui recurs în interesul legii, după cum nici nu a mai făcut obiect al unei dezlegări dispuse potrivit art. 520 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Aceasta are relevanţă în cauză câtă vreme se solicită interpretarea art. 256 din Codul muncii în sensul obligării salariatului din sectorul bugetar să restituie toate sumele încasate în temeiul unui contract colectiv de muncă încheiat cu nerespectarea legislaţiei salarizării, cu toate că există o normă ce pare a exclude, într-o atare ipoteză, răspunderea patrimonială de drept comun a angajatului.

VI. Punctele de vedere ale completelor de judecată cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept 17. Opinia instanţelor de sesizare în dosarele nr. 4.024/118/2015 şi 3.927/118/2015, înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1.151/1/2016 şi 1.152/1/2016 1. Cu privire la problema efectelor contractului colectiv de muncă şi a efectelor deciziei Curţii de Conturi Contractul colectiv de muncă constituie legea părţilor potrivit art. 229 alin. (4) din Codul muncii, iar executarea acestuia este obligatorie pentru părţi potrivit art. 148 din Legea nr. 62/2011.

Singura situaţie în care acesta este lipsit de efecte este încetarea acestuia în cazurile prevăzute de art. 151 din Legea nr. 62/2011 şi constatarea nulităţii sale în întregime sau a unora dintre clauzele lui, în condiţiile art. 142 din Legea nr. 62/2011. Neîndeplinirea condiţiei ca anumite clauze din contractul colectiv de muncă sau acesta în întregime să fie încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale pentru a produce efecte, la care se referă art. 229 alin. (4) din Codul muncii, poate fi constatată numai de către instanţă, în cazul în care se invocă nulitatea clauzelor contractuale respective.

Împrejurarea că, în urma unui control al Curţii de Conturi, sa stabilit că drepturile negociate prin contractul colectiv de muncă în favoarea angajaţilor ar fi acordate nelegal nu poate lipsi de efecte contractul colectiv de muncă, întrucât actele Curţii de Conturi nu se pot opune instanţei cu forţă obligatorie, neavând caracterul unor hotărâri judecătoreşti care să se bucure de puterea lucrului judecat. Curtea de Conturi nu are dreptul să analizeze legalitatea unui contract colectiv de muncă şi să constate ea însăşi, în lipsa unei proceduri desfăşurate în faţa unei instanţe judecătoreşti, care să prezinte garanţii de independenţă şi imparţialitate, nelegalitatea contractului colectiv de muncă. Un astfel de control de legalitate ar echivala cu verificarea existenţei unor cauze de nulitate în sensul art. 138 alin. (4) şi art. 142 din Legea nr. 62/2011, iar lipsirea de efecte a contractului colectiv de muncă ar constitui o veritabilă măsură de anulare a acestuia, ceea ce excedează competenţei Curţii de Conturi şi intră în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.

Pe de altă parte, potrivit art. 278 alin. (1) din Codul muncii, prevederile art. 1.247 alin. (3) din Codul civil pot fi aplicabile numai în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de Codul muncii. Ca urmare, aceste prevederi, care impun în manieră generală obligaţia instanţei de a invoca din oficiu nulitatea absolută, pot fi aplicate în limitele stabilite de art. 268 alin. (1) lit. d ) din Codul muncii, respectiv numai dacă contractul colectiv de muncă mai este aplicabil.

Pe de altă parte, prevederile art. 142 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 stabileşte că nulitatea se poate constata la cererea părţii interesate, punând în discuţie posibilitatea instanţei de a invoca din oficiu nulitatea prevederilor din contractul colectiv de muncă.

În sfârşit, chiar dacă se apreciază că decizia emisă de Curtea de Conturi în exercitarea atribuţiilor sale legale de control ar lipsi de efecte anumite clauze din contractul colectiv de muncă, trebuie avut în vedere că instituţia reclamantă este o instituţie finanţată integral din venituri proprii, conform Hotărârii Guvernului nr. 449/2003.

Or, în legătură cu aceste instituţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, a stabilit, prin Decizia nr. 2 din 15 februarie 2016, că, în interpretarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată de Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare, salariile personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi din cele aflate în coordonarea prim-ministrului şi cele aflate sub controlul Parlamentului se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, de la data expirării perioadei de valabilitate prevăzută în contractul colectiv de muncă aflat în derulare la momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată de Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare.

Soluţia este incidentă şi în cazul contractelor colective de muncă aplicabile în anul 2014, care au expirat la sfârşitul acelui an, raportat la prevederile art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului bugetar în anul 2014, respectiv anul 2015, în sensul că prevederile cuprinse în Legea-cadru nr. 284/2010 devin aplicabile după expirarea perioadei de valabilitate prevăzute în contractul colectiv de muncă aflat în derulare la momentul intrării în vigoare a acestor ordonanţe de urgenţă.

Pe cale de consecinţă, în perioada de valabilitate a contractului colectiv de muncă încheiat în cadrul instituţiei cu finanţare integrală din venituri proprii nu erau aplicabile prevederile Legii-cadru nr. 284/2010 astfel încât nu se poate considera că prevederile din contractul colectiv de muncă contravin dispoziţiilor din Legea-cadru nr. 284/2010, de vreme ce acestea nu erau aplicabile instituţiei reclamante.

Or, în mod expres, art. 138 alin. 5 din Legea nr. 62/2011 stabileşte că răspunderea pentru încheierea contractelor colective cu încălcarea prevederilor alin. 1-3 din acelaşi articol revine angajatorului, iar nu angajaţilor.

Curtea de Conturi nu a impus reclamantei să recupereze prejudiciul de la angajaţii care au beneficiat de anumite drepturi potrivit prevederilor din contractul colectiv de muncă, ci doar o obligaţie generală de recuperare a acestui prejudiciu.

Pe de altă parte, răspunderea patrimonială întemeiată pe prevederile art. 256 din Codul muncii este condiţionată de caracterul necuvenit al unor sume încasate de angajaţi de la angajator.

Acordarea sumelor respective s-a făcut în executarea unor obligaţii asumate de angajator prin contractul colectiv de muncă, în cadrul negocierii colective definite de art. 1 lit. b) din Legea nr. 62/2011, prin care s-au reglementat relaţiile de muncă dintre angajator şi angajaţi, drepturile prevăzute fiind considerate o contraprestaţie a muncii.

Art. 57 alin. (2) din Codul muncii stabileşte că eventuala constatare a nulităţii contractului individual de muncă produce efecte numai pentru viitor.

Această soluţie este justificată de împrejurarea că părţile nu mai pot fi repuse în situaţia anterioară, munca prestată de angajat în considerarea clauzelor din contractul individual de muncă neputând fi "restituită" de angajator decât cel mult prin plata unei despăgubiri care oricum ar trebui să fie egală cu drepturile salariale deja încasate.

Deşi, în privinţa contractului colectiv de muncă, nu există o prevedere similară, argumentele pentru a reţine aceeaşi soluţie sunt identice cel puţin în privinţa clauzelor care stabilesc aspecte referitoare la salarizare sau alte drepturi cuvenite angajaţilor pentru prestarea muncii.

Astfel, în contractul colectiv de muncă se stabileşte şi contraprestaţia datorată de angajator pentru munca angajaţilor care include, pe lângă salarii, în legătură cu care contractul colectiv de muncă stabileşte criterii generale de determinare, şi anumite drepturi în natură sau în bani, conform art. 229 alin. (1) din Codul muncii. Toate aceste drepturi ale salariaţilor constituie contraprestaţia angajatorului pentru munca angajaţilor, contraprestaţie pe care angajaţii o au în vedere pentru stabilirea sau continuarea raporturilor de muncă şi pentru prestarea activităţii.

Lipsirea de efecte pentru trecut a clauzelor din contractul colectiv de muncă care prevăd drepturi pentru salariaţi ar însemna lipsirea de cauză a unei părţi din obligaţiile angajaţilor, concretizate în prestaţii care ar trebui astfel restituite de angajator, ceea ce evident este imposibil.

Ca urmare, aceste sume nu pot fi considerate necuvenite.

Totodată, instanţa de sesizare apreciază că art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 nu presupune obligarea angajatorului la executarea unei clauze nelegale a contractului colectiv de muncă, întrucât această interpretare este contrară obiectivului urmărit de legiuitor, respectiv protejarea bugetelor publice prin lipsirea de efecte a clauzelor contractuale încheiate cu nerespectarea legii.

Răspunderea prevăzută de art. 138 alin. (5) nu presupune executarea clauzei nelegale, pe care legiuitorul s-a preocupat să o sancţioneze cu nulitatea, ci este o răspundere de ordin administrativ sau penal. Totodată, poate fi şi o răspundere civilă în raport cu statul, care presupune şi răspunderea prepuşilor pentru fapta instituţiei, în calitate de comitent, de asumare a unor obligaţii situate dincolo de limitele legii.

În sprijinul acestei soluţii sunt şi prevederile legilor nr. 84/2012 şi nr. 124/2014, privind exonerarea personalului din sectorul bugetar de plata sumelor pe care "trebuie să le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajatori drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii", respectiv pe care "trebuie să le restituie drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituţii cu atribuţii de control a unor prejudicii" - art. 2 alin. 1 din fiecare dintre cele două acte normative.

Referirea legiuitorului la obligaţia de restituire, Legea nr. 84/2012 prevăzând expres că exonerarea priveşte inclusiv sume încasate în baza contractelor colective de muncă, apare ca incompatibilă cu generarea de noi prejudicii prin continuarea executării clauzelor care le produc.

Legislaţia muncii nu face abstracţie de această situaţie, a coexistenţei sectorului public cu cel privat, recunoscând dreptul partenerilor sociali la dialog şi la negocieri colective, reglementând condiţiile în care părţile pot să îşi valorifice drepturile decurgând din raporturile de muncă şi, deopotrivă, sancţiunile aplicabile procedurilor nelegale sau ilegitime demarate de oricare dintre părţi (patronat ori sindicat); în egală măsură însă legiuitorul a cuprins prevederi distincte pentru sectorul bugetar, atât în ce priveşte modalitatea în care părţile pot încheia contracte/acorduri colective, cât şi drepturile asupra cărora se poate negocia.

Una din aceste prevederi incidente doar în cazul sectorului bugetar este cea a art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011, republicată, care prevede că răspunderea pentru încheierea contractelor colective de muncă din sectorul bugetar cu nerespectarea prevederilor alin. (1)-(3) revine angajatorului.

Legea nu defineşte la care anume tip de răspundere se face trimitere prin dispoziţiile sus-citate, ceea ce prezumă că interpretarea nu poate fi una restrictivă faţă de argumentul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, angajarea răspunderii angajatorului urmând să opereze aşadar pe multiple planuri: contravenţională, penală, patrimonială.

În speţă, aceasta s-ar traduce prin angajarea exclusivă a răspunderii angajatorului din sectorul bugetar (prin organele sale de conducere), inclusiv în relaţia cu bugetul de stat, pentru sumele acordate nelegal salariaţilor, adică şi pentru cele neprevăzute de legislaţia în vigoare pentru această categorie de personal, chiar dacă ele au fost menţionate în contractele colective de muncă.

S-a exprimat în acest mod responsabilitatea integrală a angajatorului, a cărui activitate presupune gestionarea fondurilor publice (în cadrul cărora intră şi veniturile proprii ale instituţiilor publice), pentru utilizarea lor, precum şi interdicţia impusă prin lege acestuia de a achiesa la drepturi pretinse de sindicate/reprezentanţii salariaţilor, care nu îşi găsesc reflectarea prin legea de salarizare bugetară.

Se poate opina, astfel, că prevederile generale ale art. 256 din Codul muncii - care stabilesc ca principiu răspunderea oricărui salariat (din sectorul public sau privat) de a restitui ceea ce i s-a plătit nedatorat, ca formă a răspunderii civile patrimoniale - cunosc prin prevederile art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 o excepţie de la regulă, atunci când ceea ce se pretinde în restituire salariatului bugetar decurge dintr-un contract colectiv de muncă ale cărui clauze se referă la drepturi în bani şi în natură, altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal.

VII. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept 20. În dosarele nr. 4.024/118/2015 şi nr. 3.927/118/2015, înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 1.151/1/2016 şi nr. 1.152/1/2016, punctul de vedere exprimat de angajator este următorul:

Actul de control al Curţii de Conturi prin care se stabileşte că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă au fost acordate nelegal nu poate lipsi de efecte juridice contractul colectiv de muncă prin care au fost stabilite drepturile, dacă instanţa de judecată nu a constatat nulitatea clauzei contractuale.

Chiar dacă prin decizia Curţii de Conturi (necontestată) s-a stabilit existenţa acordării unor drepturi neprevăzute în legea unică de salarizare, în temeiul art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 acest act nu lipseşte de efecte juridice contractul colectiv de muncă, astfel încât acesta va continua să existe până la constatarea nulităţii clauzei inserate în art. 74.

În situaţia în care constatările Curţii de Conturi vizează un prejudiciu rezultat din aplicarea unui contract colectiv de muncă, pentru punerea în executare a măsurii de recuperare a prejudiciului, angajatorul este obligat ca, în prealabil sau concomitent cu solicitarea de restituire a sumelor acordate necuvenit, să solicite şi constatarea nulităţii absolute a clauzei inserate în contractul colectiv de muncă cu încălcarea legii.

În situaţia neparcurgerii procedurii obligatorii de constatare a nulităţii absolute rămân incidente prevederile art. 132 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 229 alin. (4) din Codul muncii, şi art. 148 din Legea nr. 62/2011, din a căror interpretare rezultă că orice contract colectiv de muncă aflat în executare este valabil încheiat, având forţă obligatorie pentru părţi, atât timp cât instanţa de judecată nu a constatat intervenită nulitatea absolută a clauzei contractuale despre care se pretinde că ar fi nelegală.

În ceea ce priveşte obligativitatea apelantei-reclamante de a pune în executare decizia Curţii de Conturi şi răspunderea acesteia în raport cu dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 94/1992, acest text de lege prevede că neîndeplinirea obligaţiei de stabilire a întinderii prejudiciului şi de dispunere a măsurilor pentru recuperarea acestuia, prevăzută de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, în sarcina conducerii entităţii auditate, constituie infracţiune.

Prin urmare, obligaţia de a respecta decizia Curţii de Conturi se limitează în cauza dedusă judecaţii doar la îndatorirea conducerii instituţiei de a determina întinderea exactă a prejudiciului şi de a efectua demersurile juridice necesare în vederea recuperării prejudiciilor, întrucât posibilitatea recuperării sau nu a pagubei urmează a se stabili de instanţă în urma soluţionării prezentei cauze.

Angajatorul nu poate opune salariatului obligaţia de restituire prevăzută de art. 256 din Codul muncii, în condiţiile în care răspunderea, sub orice formă, pentru sumele acordate în baza unui contract colectiv de muncă, încheiat cu nerespectarea prevederilor alin. (1)-(3) din art. 138 din Legea nr. 62/2011, revine angajatorului.

Salariaţii pârâţi au exprimat acelaşi punct de vedere, concluzionând că, în măsura în care se constată îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, interpretarea normelor de drept analizate urmează a se face în sensul că decizia Curţii de Conturi, prin care se stabileşte că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă, cum ar fi cele din cauză, au fost acordate nelegal raportat la prevederile legale, nu poate lipsi de efecte clauzele din contractul colectiv de muncă, prin care ele s-au stabilit, atât timp cât, în temeiul art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, instanţa de judecată nu a constatat nulitatea absolută a acesteia.

Răspunderea angajatorului, potrivit art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011, pentru încheierea unui contract colectiv de muncă cu nerespectarea art. 138 alin. (1)-(3), reprezintă în fapt sancţionarea faptei culpabile a acestuia de a accepta includerea unor drepturi nelegale, deşi cunoştea sau trebuia să cunoască interdicţia instituită prin acest text de lege.

Angajatorul a susţinut însă că această ipoteză ar fi justificată dacă s-ar constata nulitatea absolută a contractului colectiv de muncă şi că sesizarea anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, realizată în dosarele nr. 3.927/118/2015 şi nr. 4.024/118/2015 ale Curţii de Apel Constanţa, atinge şi această problemă.

Sindicatul pârât a susţinut că dispoziţiile art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 reflectă sancţionarea legislativă a faptei culpabile a angajatorului de a accepta, încă din etapa negocierii, includerea unor drepturi suplimentare, deşi cunoştea sau trebuia să cunoască limitele legale în privinţa salarizării din sectorul bugetar.

Cu toate că încheierea contractului colectiv de muncă s-a realizat prin acordul de voinţă al ambilor parteneri sociali, în cazul angajatorului din sectorul bugetar, regula este aceea a răspunderii sale exclusive dacă nu a blocat încheierea unui asemenea contract care contravine legii.

Intimata pârâtă a mai susţinut că problema de drept s-ar naşte dacă, prin decizia sa, Curtea de Conturi declară caracterul ilegal al contractului colectiv de muncă, instanţa fiind chemată să stabilească în acest caz cui îi revine răspunderea pentru sumele acordate salariaţilor bugetari.

VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie şi punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 23. Dosarul nr. 1.151/1/2016 1. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 520/C2/1.019/III-5/2016 din 14 aprilie 2016, a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problemele de drept care formează obiectul sesizărilor formulate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia civilă.

Referitor la problema interpretării art. 138 alin. (5) din Codul muncii, se apreciază că, efectuând, pe cale incidentală, o analiză de legalitate a contractului colectiv de muncă în cadrul unui litigiu în care se invocă incidenţa clauzelor respectivului contract, instanţa poate refuza aplicarea unei clauze, dacă aceasta încalcă prevederile art. 138 din Legea nr. 62/2011, republicată. Angajatorul nu poate fi obligat la executarea unei clauze contractuale care contravine dispoziţiilor imperative ale art. 138 din aceeaşi lege şi pe care legiuitorul s-a preocupat să o sancţioneze cu nulitatea, întrucât această interpretare este contrară obiectivului urmărit de legiuitor, respectiv protejarea bugetelor publice prin lipsirea de efecte a clauzelor contractuale încheiate cu nerespectarea legii. Cum numai contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor şi au forţă legală, instanţa de judecată nu poate aplica dispoziţii din contractele colective de muncă contrare unor norme legale imperative. Altfel, s-ar ajunge ca instanţa să încalce principiul separaţiei puterilor în stat şi principiul supremaţiei legii. Răspunderea angajatorului instituită de art. 138 alin. (5) din lege este o răspundere de ordin administrativ sau penal.

IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale 25. La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţa relevantă asupra problemei de drept în cauză.

X. Opinia doctrinei 28. Doamna profesor universitar doctor Magda Volonciu, prin punctul de vedere depus, a apreciat că o clauză a unui contract colectiv de muncă este producătoare de efecte juridice până la desfiinţarea sa prin constatarea de către instanţa judecătorească a nulităţii acelei clauze.

XI. Raportul asupra chestiunilor de drept 30. Prin raportul întocmit, referitor la admisibilitatea sesizărilor, s-a apreciat că acestea îndeplinesc condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, iar, pe fondul cauzei, s-a concluzionat că o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, nu lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, a căror nulitate nu a fost constatată de către instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii; nulitatea unei clauze a contractului colectiv de muncă negociate cu nerespectarea art. 138 alin. (1)-(3) din Legea nr. 62/2010 poate fi cerută de către părţile interesate fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, respectiv, şi de către instanţă din oficiu, pe durata de valabilitate a contractului colectiv de muncă; angajatorul poate fi obligat la executarea unor clauze cuprinse în contractele colective de muncă şi negociate cu încălcarea dispoziţiilor art. 138 alin. (1)-(3) din Legea nr. 62/2010, în situaţia în care, prin hotărâre judecătorească, nu s-a constatat nulitatea acestora.

XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 31. Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină ele au fost identificate după cum urmează:

Astfel, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior.

Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată.

Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare, iar analiza deciziilor pronunţate oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă.

Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept respective.

Spre deosebire de legislaţia procesual penală, textul art. 519 din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres modalitatea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fi statuat asupra chestiunii de drept, respectiv norma legală, nu arată dacă are în vedere numai acele decizii obligatorii erga omnes sau şi cele de speţă, pronunţate în recurs.

În doctrină s-a apreciat că această condiţie este îndeplinită numai în situaţia în care, în privinţa chestiunii de drept, instanţa supremă nu a mai statuat printr-un recurs în interesul legii sau un recurs în casaţie.

În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat în mod generic, cu efecte erga omnes, problema care constituie obiect al sesizării.

VIII la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, respectiv potrivit art. 1 alin. (2), care prevede că, "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege", şi art. 37 alin. (1) din acelaşi act normativ, care prevede că "prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi".

Pentru a se putea repercuta asupra raportului juridic de muncă al salariatului bugetar, din perspectiva drepturilor băneşti încasate cu încălcarea legii, trebuie iniţiat un mecanism procesual care să îi fie opozabil acestuia şi în care salariatul să aibă posibilitatea de a se prevala, în justificarea drepturilor încasate, de existenţa clauzei din contractul colectiv de muncă (fie pentru a pretinde plata dreptului acordat prin respectiva clauză, fie, odată plătit, pentru a se opune unei cereri de restituire). Verificarea conformităţii respectivei clauze contractuale cu normele imperative ale legii urmează a ţine cont de reglementările speciale derogatorii în materia nulităţii, vizând condiţiile în care instanţa poate constata nulitatea absolută a unei clauze din contractul colectiv de muncă, care acordă salariatului din sectorul bugetar drepturi neprevăzute în legea de salarizare.

Prin urmare, o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, nu lipseşte prin simpla sa existenţă, de efecte, clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, dacă o instanţă de judecată nu a constatat, în condiţiile legii, nulitatea acestora.

Potrivit art. 142 din Legea nr. 62/2011, clauzele din contractul colectiv de muncă negociate (s.n. în favoarea sau în defavoarea salariaţilor) cu încălcarea art. 132 sunt lovite de nulitate, sancţiune ce se aplică de către instanţă, la cererea părţii interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.

Art. 138 din Legea nr. 62/2011 se referă la situaţia specială a contractelor colective încheiate în sectorul bugetar, instituind anumite condiţii (alin. 1-3), a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută a respectivei clauze [alin. (4)]. Conform art. 138 alin. (5) din acelaşi act normativ, răspunderea pentru încheierea, în aceste condiţii, a contractului colectiv de muncă revine angajatorului.

Aceste texte din Legea dialogului social se coroborează cu dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, republicat, potrivit cărora, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unor clauze ale contractului colectiv de muncă, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenţei contractului.

În acest sens se poate aprecia că orice clauză ce nu ocroteşte un interes particular şi încalcă un interes public poate fi analizată, din oficiu, în privinţa legalităţii, atunci când o instanţă este învestită cu cereri ce pun în discuţie efectele produse de această clauză.

O interpretare contrară care ar pune acţiunea în nulitate doar la dispoziţia partenerilor de dialog social ar crea posibilitatea ca o clauză vădit nelegală să îşi producă efecte juridice între părţile contractante (chiar cu concursul forţei coercitive a autorităţii judiciare, în cazul în care creditorul obligaţiei invocă răspunderea contractuală pentru neexecutare), acestea nefiind interesate a o desfiinţa în perioada în care aceasta îşi produce efectele.

Admite sesizările conexe formulate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă, în dosarele nr. 4.024/118/2015, nr. 3.927/118/2015, nr. 2.060/118/2015 şi nr. 3.799/118/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea prevederilor art. 1, art. 21 şi art. 26 lit. h) raportat la prevederile art. 64 din Legea nr. 94/1992, a prevederilor art. 132, art. 138 alin. (5) art. 142, art. 148, art. 151 şi art. 152 din Legea nr. 62/2011 şi a prevederilor art. 229 alin. (4), art. 254 şi art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, republicat, o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, nu lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, a căror nulitate nu a fost constatată de către instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii.

În interpretarea prevederilor art. 138 alin. (3)-(5) şi art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, nulitatea unei clauze a contractului colectiv de muncă negociate cu nerespectarea art. 138 alin. (1)-(3) din Legea nr. 62/2011 poate fi cerută de către părţile interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, respectiv poate fi invocată de către instanţă, din oficiu, pe durata existenţei contractului colectiv de muncă.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2016.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Ileana Peligrad ----