Decizie Nr. 73 din 19 iulie 1995

DECIZIE Nr. 73 din 19 iulie 1995 cu privire la constituţionalitatea unor prevederi ale Legii pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului Publicat în MONITORUL OFICIAL NR. 177 din 8 august 1995 Curtea Constituţională a primit, la data de 30 iunie 1995, un număr de trei sesizări privind neconstituţionalitatea Legii pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.

Prima sesizare (Dosar nr. 106 A/1995) provine de la un grup de 50 de deputaţi, şi anume: Mihnea Tudor Ionita, Teodora Bertzi, Gheorghe Todut, Horia Mircea Rusu, Petru Litiu, Dinu Patriciu, Emil-Livius-Nicolae Puţin, Sergiu Cunescu, Smaranda Dobrescu, Constantin Moiceanu, Ioan Strachinaru, Raymond Luca, Constantin Dragomir, Ioan Victor Pica, Ladislau Borbely, Alexandru Konya-Hamar, Laszlo Zsigmond, Arpad-Francisc Marton, Francisc Pecsi, Istvan Antal, Jozsef Nandor Nemenyi, Ervin Zoltan Szekely, Ludovic Rakoczi, Iosif Alfred Mazalik, Matei Barna Elek, Ioan Nemeth, Iuliu Vida, Attila Varga, Akos Birtalan, Jolt Zoltan Fekete, Zoltan Szilagyi, Benedek Nagy, Zsolt Szilagyi, Varujan Vosganian, Iohan-Peter Babias, Alexandru Sassu, Vasile Nistor, Viorel Lixandroiu, Teodor Moldovan, Paula-Maria Ivanescu, Dragos Enache, Ioan Timiş, Corneliu-Constantin Ruse, Mihai Chiriac, Constantin Arhire, Nicolae Alexandru, Dan-Florin Trepcea, Horia Radu Pascu, Ioan Ghise, Cristian Rădulescu.

Din examinarea listei rezultă ca domnul Moiceanu Constantin, senator, figurează printre cei 50 de deputaţi (poziţia nr. 10); astfel cum se poate constata, domnul Moiceanu Constantin figurează şi pe lista celor 34 de senatori (poziţia nr. 28). În aceasta situaţie, sesizarea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 144 lit. a) din Constituţie, deoarece, prin eliminarea domnului senator Constantin Moiceanu de pe lista deputaţilor semnatari ai sesizării, numărul acestora scade sub 50. Includerea, printre autorii unei sesizări de neconstituţionalitate provenind de la membrii uneia dintre Camere, a unor membri ai celeilalte Camere reprezintă o abatere de la principiul autonomiei Camerelor Parlamentului.

Curtea Constituţională, nefiind legal sesizată, nu se poate pronunţa asupra obiectiilor de neconstituţionalitate cuprinse în aceasta sesizare.

A doua sesizare (Dosar nr. 107 A/1995) este semnată de un număr de 86 de deputaţi, şi anume: Rasvan Dobrescu, Costel Paunescu, Remus-Constantin Opris, Tudor Gavril Dunca, Emilian Bratu, Gheorghe Comanescu, Mircea-Mihai Munteanu, Emil Teodor Popescu, George Stanescu, Otto-Ernest Weber, Cornel Protopopescu, Horia Radu Pascu, Valentin Vasilescu, Mihail Nica, Viorel Pavel, Petre Dugulescu, Sergiu George Rizescu, Ion Ratiu, Mircea Ioan Popa, Valentin Argesanu, Ion Hui, Radu Livezeanu, Gabriel Ţepelea, Aurelian Paul Alecu, Ion Cornita, Vasile Gheorghe Victor Pop, Sorin Victor Lepsa, Ion-Florian Angelo, Liviu Neculai Marcu, Ion Berciu, Gavril Dejeu, George Iulian Stancov, Constantin Ionescu, Gheorghe Cristea, Vasile Lupu, Ioan Ghise, Constantin Şerban Rădulescu-Zoner, Vasile Mandroviceanu, Ion Dobrescu, Radu Mircea Berceanu, Iulian Vida, Constantin Gheorghe Avramescu, Mircea Popescu, Ioan Sorin Marinescu, Ioan Strachinaru, Nestor Calin, Mihai Bucur, Emil-Livius-Nicolae Puţin, Vasile Niculae Constantin Ionescu-Galbeni, Ioan Muresan, Ion Dinu, Alexandru Simionovici, Corneliu-Constantin Ruse, Cristian Rădulescu, Mircea Ciumara, Paula-Maria Ivanescu, Constantin Berechet, Georgica Alexandrache, Attila Varga, Lazar Madaras, Gheorghe Tokay, Alexandru Konya-Hamar, Ervin Zoltan Szekely, Imre Andras, Karoly Kerekes, Benedek Nagy, Francisc Baranyi, Arpad-Francisc Marton, Akos Birtalan, Ludovic Rakoczi, Zoltan Szilagyi, Istvan Antal, Ioan Nemeth, Laszlo Zsigmond, Ion Diaconescu, Nicolae Cerveni, Victor Babiuc, Barbu Pitigoi, Petru Litiu, Sergiu Cunescu, Ladislau Borbely, Smaranda Dobrescu, Dumitru Ifrim, Cornel Sturza-Popovici, Alexandru Sassu, Mihaita Postolache.

A treia sesizare (Dosar nr. 108 A/1995) este semnată de un număr de 34 de senatori, şi anume: Alexandru Paleologu, Alexandru Popovici, Ştefan Augustin Popa Doinas, Ştefan Radof, Ion Paun Otiman, Ioan Manea, Mihail Buracu, Şerban Sandulescu, Tanase Tavala, Vasile Vetisanu, Constantin Ticu Dumitrescu, Ioan Paul Popescu, Florin Buruiana, Matei Boila, Emil Tocaci, Adrian Sirbu, Zoltan Hosszu, Sabin Ivan, Andrei Potcoava, Adrian-Dumitru Popescu-Necsesti, Tiberiu Ştefan Incze, Iosif Csapo, Petre Constantin Buchwal, Denes Sereş, Emilian Buzica, Nistor Badiceanu, Tiberiu Vladislav, Constantin Moiceanu, Maria Matilda Tetu, Voicu Valentin Glodean, Ioan Lup, Attila Verestoy, Gheorghe Catuneanu, Gabor-Menyhert Hajdu.

Sesizările reţinute spre examinare se întemeiază pe următoarele:

În acest sens, se susţine ca, prin art. 1 alin. 1, legea declara, practic, ca fiind trecute în proprietatea statului toate bunurile imobile aflate, la data de 22 decembrie 1989, în posesia acestuia sau a persoanelor juridice cu caracter public ori obştesc. Asa fiind, se arata în ambele sesizări, "statul şi alte persoane juridice publice capata un drept de proprietate la modul retroactiv, începând cu data intrării în posesia bunului, sau la data de 22 decembrie 1989". Aceasta ar insemna ca legea sa constituie însuşi titlu de proprietate pentru stat şi alte persoane juridice, nu numai cu privire la bunurile a căror trecere la stat a avut la baza un titlu - întemeiat pe o prevedere legală în vigoare la data respectiva -, ci şi cu privire la bunuri intrate în posesia statului fără titluri valabile sau fără nici un titlu, asadar prin simpla deposedare a proprietarilor.

Chiar şi ipoteza în care s-ar evoca, în situaţia inexistentei unor titluri valabile, prevederile decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, trebuie avut în vedere - se susţine în sesizare -, pe de o parte, ca exista numeroase cazuri în care nu s-au făcut acte de preluare, adică de punere în executare, la cazul concret, a celor două decrete, iar pe de altă parte ca, oricum, prevederile celor două acte normative nu acoperă preluarile fără titlu ale unor locuinţe, intervenite după 1960 sau după 1966.

În sprijinul acestor sustineri este invocat şi Avizul consultativ al Curţii Constituţionale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 166 din 16 iulie 1994.

Cu referire la deposedarile făcute în baza unor acte normative, avizul Curţii Constituţionale precizează ca repunerea în drepturi a foştilor proprietari se face numai prin lege, dar considera ca "desigur, alta este situaţia în care fostul proprietar a fost deposedat de dreptul sau printr-un act administrativ abuziv, deoarece în acest caz dreptul de proprietate nu a fost desfiinţat legal" (pct. 3 lit. d) alin. 2 din aviz).

Oricum s-ar decide - asadar, chiar şi dacă s-ar admite, conform practicii Curţii Constituţionale, ca imobilele preluate de stat în baza unor titluri au putut sa devină proprietatea acestuia -, autorii sesizării considera ca "stabilirea măsurii în care transferul proprietăţii a avut loc cu adevărat şi şi-a produs efectele o poate face, în caz de litigiu, numai o instanţa de judecată".

În sesizarea grupului de senatori se susţine ca statul nu putea dobîndi dreptul de proprietate nici în baza Decretului nr. 92/1950, căci acesta era neconstitutional chiar în raport cu Constituţia din 1948; astfel cum arata autorii sesizării, în timp ce Constituţia prevedea posibilitatea ca mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, proprietate a persoanelor fizice şi juridice, sa treacă în proprietatea statului, Decretul nr. 92/1950 avea în vedere naţionalizarea unor bunuri dintre care numai o mica parte erau mijloace de producţie.

În sprijinul acestui punct de vedere se reia argumentarea adusă cu privire la caracterul retroactiv al acelor prevederi ale legii prin care statul ar dobîndi dreptul de proprietate asupra tuturor imobilelor cu destinaţia de locuinţe, intrate în posesia sa cu sau fără titlu. Se susţine, în acest sens, ca prin art. 1 alin. 1 din lege, Parlamentul, în loc sa legifereze, judeca, intrînd în domeniul rezervat puterii judecătoreşti; asa fiind, astfel cum se considera în sesizarea grupului de deputaţi, reglementarea situaţiei juridice a imobilelor ce fac obiectul legii "se transforma, de fapt, într-o adevarata judecata asupra transferului proprietăţii, Parlamentul stabilind prin lege şi în mod general ca între 1945 şi 1989 toate preluarile făcute de stat, indiferent în ce mod, echivaleaza cu transferuri corecte şi valabile ale dreptului de proprietate".

În argumentarea acestei obiecţii, se considera ca, incluzind în reglementarea data şi imobilele preluate de stat fără titlu, legiuitorul recurge la o "expropriere individuală", neprevăzută de Constituţie. Or, Constituţia nu îngăduie trecerea unor bunuri în proprietatea statului altfel decît prin expropriere ori confiscare, în cazuri strict determinate şi numai în condiţiile prevăzute de lege; iar în termenii acestei legi nu se poate vorbi despre o despăgubire, după cum nu se poate considera ca necesitatea împroprietăririi unor chiriaşi ar fi o cauza de utilitate publică, în sensul art. 41 alin. (3) din Constituţie.

Or, se arata în sesizare, prin art. 2 alin. 1 din lege se prevede restituirea în natura a locuinţelor numai către acei proprietari care locuiesc în calitate de chiriaşi şi, de asemenea, în cazul în care apartamentele sunt libere, iar prin art. 13 alin. 2 se limitează valoarea totală a apartamentului ce se restituie în natura şi a despăgubirilor cuvenite pentru apartamentele nerestituite în natura şi pentru terenurile aferente.

În sprijinul acestei critici se considera ca legea creează premisele şi în condiţiile juridice necesare chiriaşilor spre a încalcă, cu buna-ştiinţa, dreptul foştilor proprietari, prin aceea ca ei vor putea cumpara apartamentele sau imobilele nerestituite.

Încălcarea acestui text constituţional ar rezultă din prevederile art. 24 alin. 1 din lege potrivit cărora rezolvarea cererilor privind restituirea în natura sau despăgubirea pentru imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului se face numai în temeiul acestei legi. Prin aceasta - se susţine - este exclusa posibilitatea exercitării acţiunilor în revendicare imobiliară, ceea ce constituie o limitare a accesului liber la justiţie, întrucît, în prezenta acestui text, instanţele pot decide numai respingerea ca inadmisibile a unor asemenea acţiuni, fără a se mai preocupa de fondul dreptului.

Faptul ca legea oferă posibilitatea de contestare în justiţie a hotărîrilor comisiilor judeţene nu conferă contestaţiilor respective caracterul unor acţiuni în revendicare, dat fiind ca rezolvarea lor are loc în cadrul limitativ al legii insesi.

Este evocat, în legătură cu aceasta obiectie de neconstituţionalitate, faptul ca în timp ce acţiunile în revendicare îndreptate împotriva statului sunt inadmisibile, ele pot fi, nelimitat, introduse atunci când piritii sunt persoane fizice care deţin fără drept bunuri aparţinând altor persoane, ceea ce ar echivala cu o inadmisibila discriminare.

Cele arătate sunt, deopotrivă, folosite ca argumente spre a se demonstra ca legea încalcă, în acelaşi timp, art. 125 alin. (1) din Constituţie, text potrivit căruia justiţia se realizează prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

Se are în vedere, în sensul acestei afirmaţii, ca prevederea art. 24 alin. 2 din lege, potrivit căreia hotărârile judecătoreşti cu privire la imobilele prevăzute la art. 1, rămase definitive şi irevocabile, vor putea fi atacate cu recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură civilă, ar reprezenta un amestec nejustificat al legiuitorului în activitatea de judecată, un mijloc prin care se sugereaza ca procesele deja judecate în aceasta materie sunt atacabile pentru depăşirea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti; în felul acesta s-ar încalcă, incidental, şi art. 125 din Constituţie.

Se susţine, tot astfel, ca trimiterea pe care art. 24 alin. 2 din lege o face la art. 330 din Codul de procedură civilă este neconstitutionala, argumentându-se însăşi neconstituţionalitatea textului de procedura la care se face referire. Se susţine, în acest sens, ca art. 330 din Codul de procedură civilă încalcă principiul egalităţii părţilor în folosirea căilor de atac, enuntat de art. 128 din Constituţie, deoarece procurorul general poate exercita recursul în anulare oricând. Or, astfel cum se susţine în sesizare, în materie civilă o asemenea norma impieteaza asupra drepturilor cetăţenilor stabilite prin justiţie, asupra stabilitatii şi obligativitatii hotărîrilor judecătoreşti, precum şi asupra autorităţii lucrului judecat.

Se arata, în concluzie, ca, întemeindu-se pe textul art. 330 din Codul de procedură civilă, potrivnic Constituţiei, art. 24 alin. 2 din lege ar fi, la rindul sau, neconstitutional.

Se porneşte de la textele cuprinse în art. 20 din Constituţie, potrivit cărora "dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale". Asa fiind, în măsura în care legea se abate de la normele cuprinse într-un pact, tratat sau convenţie internationala privind drepturile fundamentale ale omului, ea încalcă, în acelaşi timp, prevederile Constituţiei.

Sunt astfel invocate o serie de reglementări internaţionale referitoare la dreptul persoanelor de a-şi vedea recunoscut şi ocrotit dreptul de proprietate, inclusiv pe calea recurgerii la instanţele naţionale competente. Sunt avute în vedere, în acest sens, Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferintei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E.

Se face, de asemenea, referire la "Declaraţia referitoare la principiile fundamentale ale justiţiei în legătură cu victimele abuzului de putere", adoptată de Adunarea generală a O.N.U. cu nr. 46 din 29 februarie 1984, care are în vedere obligaţia statelor membre ale O.N.U. de a include în legislaţia lor prevederi referitoare la reparaţii şi restituiri cuvenite victimelor abuzului de putere.

Se reaminteste ca asupra acestui motiv de neconstituţionalitate Curtea Constituţională a mai fost sesizată, la 27 septembrie 1994, de un grup de 26 de senatori, dar sesizarea a fost respinsă prin Decizia nr. 93 din 20 octombrie 1994 a Curţii Constituţionale, întrucît obiecţia de neconstituţionalitate nu a fost invocată în condiţiile art. 144 lit. a) din Constituţie.

Se are în vedere faptul ca, întrucît raportul comisiei de mediere, care fusese adoptat de Senat - cu excepţia art. 10 din lege -, nu a întrunit, după dezbatere, numărul necesar de voturi la Camera Deputaţilor, în şedinţa comuna din 28 iunie 1995 a celor două Camere, în loc să se supună dezbaterii toate textele în care Senatul se pronunţase într-un fel şi Camera Deputaţilor în alt fel, au fost supuse dezbaterii numai prevederile art. 10 din lege (votat de Senat în propria sa redactare, deşi comisia de mediere propusese spre votare textul Camerei Deputaţilor).

În temeiul art. 19 din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se considera ca obiecţiile de neconstituţionalitate nu sunt întemeiate, aratindu-se, în esenta, următoarele:

În punctul de vedere al preşedintelui Senatului se considera ca obiecţiile de neconstituţionalitate nu sunt întemeiate, aratindu-se, în esenta, următoarele:

Acelaşi mod de înţelegere a problemei, apreciat ca neîntemeiat, determina şi criticile aduse prin sesizări Decretului nr. 218/1960 şi Decretului nr. 712/1966.

Obiectul legii criticate priveşte, concret, imobilele pentru care statul îşi exercită atributele de proprietate, astfel încât se apreciază ca invocarea art. 150 din Constituţie cu privire la imposibilitatea teoretică de a face în prezent acte de preluare în baza acelor acte normative, considerate abuzive, nu este justificată;

În punctul de vedere exprimat, Guvernul considera ca obiecţiile cuprinse în sesizări nu sunt întemeiate şi arata, în esenta, următoarele:

Potrivit regimului constituţional anterior, statul este proprietarul imobilelor naţionalizate şi, pornind de la recunoaşterea acestui drept al său, trebuie analizate şi rezolvate toate aspectele de neconstituţionalitate invocate";

În continuare, se considera ca teza potrivit căreia alte bunuri ce "n-au trecut în proprietatea statului nici măcar prin efectul celor două decrete menţionate şi ca restituirea lor n-ar putea fi decisa de această lege, ci de către instanţele judecătoreşti, în caz contrar legea ar infaptui o lezare a principiului separaţiei puterilor în stat", promovează inegalitatea cetăţenilor în faţa legii. Cît priveşte deposedarile făcute de stat, cu sau fără titlu, se considera ca, într-adevăr, au fost abuzive şi ilegale, dar măsurile reparatorii pot fi stabilite numai prin lege. În sprijinul acestei idei sunt şi dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 77 din Legea nr. 58/1991, astfel ca "potrivit acestor dispoziţii imperative, repararea unor asemenea daune este o problemă rezervată legii şi nici un organ de jurisdicţie nu poate, fără încălcarea acestor prevederi, să se substituie legiuitorului în soluţionarea problemei respective". Critica din sesizare, referitoare la semnificatia notiunii de măsuri reparatorii, este apreciată ca "o problemă de interpretare a legii", iar nu de neconstituţionalitate;

Având în vedere ca sesizările de neconstituţionalitate care formează obiectul dosarelor nr. 107 A/1995 şi nr. 108 A/1995 privesc aceeaşi lege, s-a decis conexarea Dosarului nr. 108 A/1995 cu Dosarul nr. 107 A/1995, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, ţinând seama de obiecţiile de neconstituţionalitate cuprinse în cele doua sesizări reţinute, de punctele de vedere comunicate de preşedintele Camerei Deputaţilor, de preşedintele Senatului şi de Guvern, de raportul întocmit de judecătorul-raportor, de dispoziţiile Legii pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, raportate la Constituţia României, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 şi următoarele din Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

Într-adevăr, o asemenea critica adusă legii nu se sprijină, în contextul în care a fost formulată, pe invocarea unor prevederi constituţionale care ar fi incalcate prin măsurile de protecţie socială cuprinse în lege privind categoria de persoane avute în vedere.

Pe de altă parte, preferinta Parlamentului, ca unica autoritate legiuitoare a tarii, pentru o anumită soluţie legislativă este un atribut suveran al acestuia, atât timp cît nu contravine normelor şi principiilor Constituţiei.

Într-adevăr, potrivit practicii constante a Curţii Constituţionale - asa cum rezultă din Decizia nr. 3/1993 şi din Decizia nr. 62/1995 -, suprematia dispoziţiilor constituţionale referitoare la regimul proprietăţii private - ca, de altfel, în general, suprematia legii fundamentale, la care se referă art. 51 din Constituţie - se aplică exclusiv legilor în vigoare sub imperiul actualei Constituţii.

Asa fiind, aplicarea criteriului ierarhic al supremaţiei Constituţiei faţă de o lege anterioară ale carei efecte s-au consumat în trecut ar insemna să se confere regimului constituţional actual un efect retroactiv, incalcindu-se principiul neretroactivitatii legii.

Soluţionarea conflictului legilor în timp face necesară diferentierea dreptului subiectiv, constituit sub imperiul legii anterioare, de cel născut potrivit legii posterioare; aceasta din urma lege nu poate, fără a avea caracter retroactiv, sa aducă atingere modalitatii în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, modalitate guvernata de principiul tempus regit actum.

În consecinţa, chiar dacă naţionalizarea ori alte moduri în care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat naştere dreptul de proprietate al statului nu sunt corespunzătoare prevederile Constituţiei, dreptul subiectiv de proprietate al statului, constituit potrivit reglementărilor legale anterioare actualei legi fundamentale, nu este stins ca efect al intrării în vigoare a acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietăţii.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, neconstituţionalitatea unei legi se poate constata de Curtea Constituţională numai cu referire la raporturi juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991; aceasta prevedere este, prin ipoteza, aplicabilă legilor în vigoare adoptate anterior Constituţiei. Asa fiind, faţă de dispoziţiile art. 150 alin. (1) din Constituţie, care stabileşte ca legile anterioare sunt abrogate în măsura în care contravin unei dispoziţii constituţionale, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 limitează efectul abrogator la data intrării în vigoare a Constituţiei. Este însă o regulă ce nu se poate aplica imobilelor trecute în proprietatea statului sub imperiul Decretului nr. 92/1950 ori al altor prevederi legislative anterioare Constituţiei, deoarece în cazul unor asemenea imobile dreptul subiectiv de proprietate al statului s-a constituit în cadrul unor raporturi juridice stabilite anterior Constituţiei.

Urmează, faţă de cele arătate, ca obiecţia de neconstituţionalitate privind caracterul retroactiv al dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din lege să fie respinsă, de vreme ce trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neingradit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislaţia existenta în momentul dobândirii dreptului sau de proprietate, precum şi de a stabili modul în care - prin restituire în natura, prin plata unor despăgubiri sau în orice alta modalitate - foştii proprietari sau moştenitorii acestora vor beneficia de reparaţii pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Măsurile reparatorii cuprinse în lege, urmînd a fi aplicate exclusiv pentru viitor, nu au, sub nici un aspect, caracter retroactiv.

Referirea din art. 1 al legii la imobilele aflate, la 22 decembrie 1989, în posesia statului sau a unor persoane juridice nu are în vedere stabilirea momentului trecerii lor în proprietatea statului, ci exclusiv determinarea sferei locuinţelor cu privire la care se aplică reglementarea data prin lege.

Cît priveşte obiecţia bazată pe afirmatia ca legea ar fi neconstitutionala şi prin faptul ca recunoaşte efectele Decretului nr. 92/1950, deşi acesta era neconstitutional chiar şi în raport cu prevederile Constituţiei din 1948, iar pe de altă parte ca, în aplicarea acestuia, s-au preluat şi alte bunuri decît cele la care se referea reglementarea respectiva, aceasta urmează să fie, de asemenea, respinsă, întrucît Curtea Constituţională nu este, potrivit Constituţiei, competenţa sa examineze concordanta legilor anterioare cu prevederi constituţionale existente la data adoptării lor, şi nici sa verifice modul în care s-au aplicat reglementările legale anterioare.

Trebuie să se observe, în fine, ca, întrucît imobilele în discuţie se afla, legal, în proprietatea statului, este evident ca, spre a obţine reparaţia ce li se cuvine în lumina prevederilor legii, foştii proprietari sau, după caz, moştenitorii acestora trebuie să urmeze regulile instituite prin această lege, inclusiv cît priveşte accesul la instanţele judecătoreşti. Aceasta reprezintă o garanţie pe care nu ar putea-o oferi calea unei acţiuni în revendicare a unui bun trecut incontestabil în proprietatea statului.

Obiecţiile privind neconstituţionalitatea art. 1 alin. 1 din lege sunt, de aceea, neintemeiate şi urmează să fie respinse în măsura în care se referă la locuintele care au fost preluate de stat în baza unor titluri, asadar în temeiul reglementărilor legislative existente la data respectiva, reglementări adoptate în baza unui alt regim constituţional.

În toate aceste cazuri, dreptul de proprietate al statului nu poate fi contestat, astfel încât restituirea bunurilor respective către foştii proprietari sau către moştenitorii acestora, ca şi reglementarea acordării unor despăgubiri nu pot fi realizate decît prin lege specială, astfel cum, de altfel, rezultă şi din Legea nr. 58/1991 (art. 77) şi din Legea nr. 47/1992 [art. 26 alin. (3)].

Alta este situaţia locuinţelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur şi simplu în fapt, asadar fără titlu, în condiţiile inexistentei unei reglementări legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului. În asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiinţat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al carei obiect este reglementarea situaţiei juridice a locuinţelor trecute în proprietatea statului. În alţi termeni - cu excepţia cazurilor în care, potrivit legii, apartamentele ar urma să fie, fără limitări valorice, restituite în natura fostului proprietar ori moştenitorilor acestora -, măsurile cuprinse în lege (acordarea de despăgubiri, vânzarea locuinţelor către chiriaşii care le ocupa ori păstrarea lor în patrimoniul statului) nu sunt aplicabile acelor locuinţe cu privire la care statul nu a dobândit, legal, dreptul de proprietate.

A considera, într-o dispoziţie a legii, ca şi imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului sau de proprietate ar fi să se recunoască acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietăţii persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituţia din 1991 nu îl cunoaşte şi care, de aceea, nu poate fi acceptat.

Urmează, asadar, ca obiecţia de neconstituţionalitate a acelei părţi a art. 1 alin. 1 din lege, care se referă la imobilele trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, fără titlu, să fie primită.

Ar fi însă echitabil ca proprietarii unor asemenea imobile sau moştenitorii acestora să poată beneficia şi de prevederile acestei legi, cita vreme, în forma actuala a legii, acest drept le este recunoscut.

Ar rămâne, de aceea, la aprecierea Parlamentului, cu prilejul reexaminarii legii, posibilitatea adoptării unor măsuri de completare a dispoziţiilor acesteia privind:

Cu prilejul unor asemenea completări ale legii ar urma - faţă de reglementarea data prin art. 24 alin. 2 - să se aprecieze şi asupra necesităţii de a se reglementa dreptul persoanelor care au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de restituire a unor locuinţe, atacate cu recurs în anulare, de a beneficia de prevederile legii în cazul în care hotărârile respective vor fi desfiinţate în urma recursului; s-ar putea concepe o "repunere" în termenul de 6 luni, în temeiul legii.

Este însă evident ca, în prezenta unui drept de proprietate, incontestabil din punct de vedere juridic, al statului asupra locuinţelor, întemeiat pe reglementări legale anterioare Constituţiei actuale, singura modalitate de restituire a imobilelor şi, după caz, de dezdăunare a foştilor proprietari este adoptarea unei legi speciale.

Într-adevăr, în prezenta unor realitati juridice consolidate ca efect al unor reglementări legale emise sub imperiul unei alte ordini constituţionale, instanţele judecătoreşti n-ar putea - în lipsa unor texte de lege menite sa rezolve nemijlocit situaţiile complexe create în timp şi sa concilieze interesele conflictuale ale diferitelor categorii de persoane - sa ordone restituiri sau reparaţii, fără a se substitui, ele însele, puterii legiuitoare, depasind, prin aceasta, limitele puterii judecătoreşti.

Nu se poate susţine, în raport cu prevederile legii, ca acestea ar viola dispoziţiile art. 21 şi ale art. 125 alin. (1) din Constituţie, cita vreme, potrivit art. 18 din lege, hotărârile comisiilor instituite pentru stabilirea dreptului foştilor proprietari şi al altor persoane la restituirea în natura ori la acordarea de despăgubiri, precum şi a cuantumului despăgubirilor, sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit legii civile, şi pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prevederile constituţionale referitoare la ocrotirea proprietăţii private, inclusiv cele care reglementează exproprierea pentru o cauza de utilitate publică, nu pot avea, nici ele, caracter retroactiv, spre a servi la aprecierea legalităţii unor măsuri adoptate în trecut, sub imperiul unei alte legislaţii şi al altui regim constituţional.

Pornind de la constatarea unor realitati juridice existente, a căror validitate nu mai poate fi contestată, legea nu numai că nu realizează "exproprierea individuală" a locuinţelor aflate în proprietatea statului, dar înfăptuieşte, cu mijloace specifice şi ţinând seama de realitatile economice şi sociale din prezent, o reparatie în folosul foştilor proprietari, persoane fizice.

Scopul legii este acela de a statornici măsuri reparatorii - restituiri şi despăgubiri - în interesul foştilor proprietari, ale căror locuinţe au fost trecute în proprietatea statului, iar nu - astfel cum afirma - acela de a "improprietari" pe chiriaşi. Posibilitatea vinzarii către chiriaşi a locuinţelor ce nu se restituie în natura foştilor proprietari este reglementată, prin art. 9 alin. 1 din lege, ca o formă în care statul, în calitate de proprietar, statorniceste regimul juridic al bunurilor ce-i aparţin, astfel cum a făcut-o şi cu privire la cea mai mare parte a fondului sau locativ, deja vinduta, potrivit legii, persoanelor care ocupau locuintele cu titlu de chiriaşi. Este vorba, totodată, despre recunoaşterea, prin lege, a unei indreptatiri egale a persoanelor cărora li s-au repartizat cu chirie locuinţe ale statului, de a le cumpara, indiferent de modul în care locuintele au fost dobîndite în proprietate de către stat, inlaturindu-se discriminarea actuala dintre chiriaşii din locuintele construite de stat şi cei care ocupa locuinţe dobîndite în proprietate, în alte moduri, de către acesta. Şi este vorba, în acelaşi timp, de o măsura menita să asigure realizarea scopului legii, acela de a acoperi o parte a cheltuielilor necesitate de despăgubirea foştilor proprietari, în condiţiile în care resursele bugetare ce pot fi alocate cu aceasta destinaţie sunt, evident, neîndestulătoare.

Asa fiind, "necesitatea" reglementării cumpărării de către chiriaşi a locuinţelor nerestituite în natura nu are nici o legătură cu cauzele de utilitate publică avute în vedere de Constituţie cu referire la condiţiile exproprierii [art. 41 alin. (3)], dat fiind ca obiectul legii este cu totul altul decît exproprierea.

Asadar, obiecţiile de neconstituţionalitate care se referă la violarea art. 41 şi art. 135 alin. (6) din legea fundamentală urmează a fi, de asemenea, considerate ca neintemeiate.

Lasind la o parte referirea pe care autorii acestei critici o fac la asa-zisa "expropriere deghizată" - referire ce nu are nici un suport faţă de prevederile legii şi care, de altfel, nu poate decît în mod fortat să fie asociata cu garantarea dreptului la moştenire -, legea recunoaşte nelimitat drepturile moştenitorilor, acestea fiind identice cu cele ale fostului proprietar, la a cărui succesiune sunt chemaţi. Toate formele succesiunii sunt recunoscute, atât cea legală, cît şi cea testamentară; clasele de moştenitori nu sunt altele decît cele stabilite de legea civilă; nici o derogare e la normele de drept comun referitoare la procedura succesorală nu este prevăzută. Legea stabileşte, în fine (art. 5 alin. 4), ca moştenitorii sunt socotiţi de drept ca au acceptat succesiunea de la data depunerii cererii privind restituirea în natura a locuinţelor sau, după caz, acordarea de despăgubiri.

Este de observat, în primul rind, sub aspect formal, ca textul art. 49 nu se referă la restrîngerea întinderii sau la suprimarea unor drepturi - cum pare a se susţine de către autorii sesizării, cu referire la consecinţe decurgind din dreptul de proprietate -, ci la restrîngerea exerciţiului unor drepturi existente, recunoscute de alte texte constituţionale; iar drepturile la care se referă, concret, obiecţia nu figurează printre cele enumerate în cap. II al titlului II din Constituţie.

Pe de altă parte, spre a se putea vorbi despre restrîngerea unui drept - ori, în termenii Constituţiei, a exerciţiului unui drept -, este necesar ca acel drept sa existe, ceea ce, astfel cum s-a arătat în cele ce preceda, cît priveşte dreptul de proprietate, nu este cazul în raport cu prevederile legii, de vreme ce imobilele la care aceasta se referă fac obiectul dreptului de proprietate al statului. Dreptul foştilor proprietari de a li se restitui apartamentele ori de a primi despăgubiri urmează, deci, să se nasca în viitor, prin aplicarea prevederilor legii.

În condiţiile în care, de altfel, prevederile constituţionale produc efecte numai pentru viitor, nu pot fi aplicate situaţiilor ce-şi găsesc reglementarea în lege nici textele Codului de procedura civilă, la care autorii uneia dintre sesizări fac ample referiri. Nu este vorba numai despre faptul ca ne aflam în prezenta unor obiecţii care privesc concordanta prevederilor legii cu Constituţia, iar nu cu dispoziţii cuprinse într-o alta lege, ci despre împrejurarea ca autorii sesizării propun aplicarea legii civile la raporturi care nu au nimic comun cu aceasta, raporturi în care statul nu apare nicidecum ca un simplu debitor al unor obligaţii în cadrul cărora foştii proprietari sau moştenitorii acestora ar avea calitatea de creditori. Nu poate fi, asadar, de conceput aplicarea normelor dreptului privat într-un domeniu aparţinând, fără nici o indoiala, în întregime, dreptului public.

Dar, întrucît nu poate fi vorba despre drepturi a căror existenta este incontestabila, asadar despre drepturi al căror exerciţiu ar putea fi, eventual, restrîns în considerarea motivelor avute în vedere de art. 49 din Constituţie, revine, ca atribut suveran, legiuitorului sa aprecieze asupra modalităţilor şi condiţiilor de realizare a măsurilor reparatorii, ca şi asupra unor eventuale limite ale acestora. Evident ca, nefiind vorba despre restrîngerea exerciţiului unor drepturi, ci despre stabilirea, prin lege, a limitelor unor reparaţii, nu se poate vorbi despre aplicarea art. 49 din Constituţie.

Limitarea întinderii reparaţiilor are în vedere, în cazul legii a carei constituţionalitate este discutata, posibilităţile economice şi financiare existente în raport cu alte necesitaţi şi prioritati economice şi sociale, în a căror evaluare şi satisfacere legiuitorul este suveran. Cît priveşte modul de stabilire a despăgubirilor şi întinderii acestora, prevederile legii (art. 13 alin. 2) consacra, fără indoiala, soluţii rezonabile.

Este, într-adevăr, important de arătat ca, referitor la reparaţia în ipoteza privarii de proprietate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - a carei practica este menţionată în punctul de vedere primit de la Guvern -, a stabilit, pe de o parte, ca dreptul la indemnizare trebuie să aibă un cuantum rezonabil, iar pe de altă parte ca metoda de evaluare a bunului trebuie să fie, la rindul ei, în mod manifest rezonabila. Întrucît practica Curţii Europene a Drepturilor Omului se întemeiază pe acte internaţionale referitoare la drepturile omului, se poate considera ca reglementarea cuprinsă în lege, cu privire la cuantumul despăgubirilor ce vor fi acordate foştilor proprietari, da expresie exigenţelor reglementărilor internaţionale avute în vedere de art. 20 din Constituţie.

Obiecţia urmează să fie respinsă. Trebuie constatat ca între actualii chiriaşi ai locuinţelor trecute în proprietatea statului şi foştii proprietari ai acestor imobile nu exista, nici în prezent şi nici nu se vor stabili, prin aplicarea prevederilor legii, nici un fel de raporturi juridice; asa fiind, nu exista nici o obligaţie juridică pe care chiriaşii ar fi chemaţi sa o observe cu buna-credinţa.

Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile legii (art. 9), chiriaşii dobândesc dreptul de a cumpara locuintele pe care le ocupa nu de la foştii proprietari şi nici prin încălcarea drepturilor lor - aceştia având numai dreptul de a primi despăgubirile stabilite potrivit legii -, ci de la stat. Exercitarea de către o persoană a unui drept ce-i este recunoscut prin lege nu poate, nici în acest caz şi nici în general, să justifice, prin ea însăşi, o prezumţie a relei-credinţe.

De altfel, exercitarea abuzivă a unui drept se produce numai în situaţia în care dreptul se realizează în alt scop decît acela pentru care legea l-a recunoscut.

Într-adevăr, textul constituţional menţionat consacra egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Pe de altă parte, art. 25 din Constituţie, garantind dreptul la libera circulaţie în ţara şi în străinătate, asigura fiecărui cetăţean facultatea de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţara, de a emigra, precum şi de a reveni în România.

Condiţionarea, prin lege, a acordării reparatiei pentru locuintele trecute în proprietatea statului de obligaţia de a domicilia în ţara reprezintă, fără indoiala, o măsura care infringe egalitatea cetăţenilor, statornicind, în detrimentul celor ce domiciliază în străinătate, o discriminare inacceptabila în lumina art. 16 din Constituţie.

O asemenea condiţie poate aparea, în prezenta textelor constituţionale, ca o veritabila sancţiune pentru cei care nu au domiciliul în ţara.

Nu se poate considera, pe de altă parte, nici ca faptul de a domicilia în străinătate ar fi practic incompatibil cu dreptul de a primi despăgubirile prevăzute de lege.

Nu se poate susţine, în fine - astfel cum se propune în punctul de vedere primit din partea preşedintelui Senatului -, ca dreptul de a primi despăgubirile ar fi corelativ cu îndeplinirea unor obligaţii ce presupun prezenta în ţara a celor în cauza - anume participarea la formarea veniturilor sectorului public, din care se alimentează cheltuielile ocazionate de plată despăgubirilor. Într-adevăr, legea nu prevede nicaieri, pentru virtualii beneficiari ai despăgubirilor, o asemenea obligaţie, care ar echivala cu îndatorirea de a contribui financiar la propria lor dezdăunare.

Condiţia cuprinsă în art. 4 din lege trebuie deci să fie înlăturată din textul acestui articol, care ar urma sa prevadă expres faptul ca de prevederile legii beneficiază şi cetăţenii români domiciliaţi în străinătate. Referirea din acest articol la cetăţenii români este constituţională, deci numai excluderea celor cu domiciliul în străinătate este contrară prevederilor art. 16 din Constituţie.

Asa fiind, în cadrul punctului de vedere primit de la preşedintele Camerei Deputaţilor se susţine ca, potrivit art. 1 din lege, prevederile acesteia se aplică foştilor proprietari, indiferent dacă sunt sau nu cetăţeni români, străini sau apatrizi; se precizează, totuşi, ca potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, străinii şi apatrizii nu vor putea dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor.

În schimb, în punctul de vedere al preşedintelui Senatului se porneşte de la ideea ca străinii şi apatrizii nu pot beneficia de prevederile legii, exprimindu-se şi motivele pentru care obiecţia de neconstituţionalitate privind aceasta soluţie nu poate fi primită.

În punctul de vedere al Guvernului nu se face nici o referire la acest aspect.

Apare, însă, neindoielnica voinţa legiuitorului de a exclude străinii şi apatrizii de la aplicarea prevederilor legii, de vreme ce, chiar în ce-i priveşte pe cetăţenii români aflaţi în străinătate, beneficiul legii este recunoscut numai cu condiţia de a-şi stabili domiciliul în ţara. Dacă legea ar fi avut în vedere recunoaşterea dreptului de a beneficia de măsuri reparatorii şi străinilor ori apatrizilor, ar fi trebuit ca şi în cazul acestora sa prevadă cel puţin condiţia pusă cetăţenilor români, căci altfel s-ar fi creat o inadmisibila discriminare faţă de aceştia din urma.

Rezultă, asadar, printr-un rationament per a contrario, ca străinii şi apatrizii nu au fost avuti în vedere de lege ca potenţiali beneficiari ai măsurilor pe care aceasta le cuprinde.

Interpretarea are la baza textul art. 4 din lege, astfel încât este evident ca modificarea acestui articol, în sensul avut în vedere la pct. 8, ca urmare a constatării neconstitutionalitatii sale, nu va mai îngădui deducerea voinţei legiuitorului cu privire la chestiunea de a şti dacă străinii şi apatrizii beneficiază sau nu de prevederile legii.

Este, de aceea - şi aici - necesar ca, în cadrul procedurii de reexaminare a legii, Parlamentul sa aprecieze cu privire la rezolvarea acestei probleme, urmînd ca, dacă socoteşte necesar, sa introducă precizările corespunzătoare, eventual în chiar cuprinsul art. 4 din lege.

Soluţia care se desprinde din actuala redactare a legii este, însă, la adapostul oricărei critici de neconstituţionalitate. Într-adevăr, textul art. 18 alin. (1) din Constituţie - la care se referă una dintre sesizări - prevede că "cetăţenii străini şi apatrizi care locuiesc în România se bucura de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi". Excluzând şi în acest caz o aplicare retroactivă a legii fundamentale, nu se poate pretinde asimilarea acestor persoane cu cetăţenii români sub aspectul vocaţiei la beneficiul unei legi ce creează drepturi numai pentru viitor.

Trebuie însă precizat ca protecţia generală a averilor, la care se referă textul constituţional menţionat, nu poate, nicidecum, sa oblige pe legiuitor la includerea, în regimul de favoare pe care înţelege sa-l instituie pentru cetăţenii români într-un anumit domeniu al relaţiilor sociale, şi a persoanelor care nu au aceasta calitate, iar măsurile instituite prin această lege exced, neîndoielnic, cadrul protecţiei generale a averilor aparţinând străinilor sau apatrizilor. Într-adevăr, în lumina textului constituţional se au în vedere, ca obiect al protecţiei, averile existente, iar nu şi drepturile conferite de lege pentru viitor, peste limitele acestor averi. Adoptarea unor asemenea măsuri exclusiv cu privire la cetăţenii români este, de aceea, atributul suveran al legiuitorului.

Într-adevăr, art. 24 alin. 2 din lege nu cuprinde o reglementare legislativă noua, ci se multumeste să facă trimitere la norme deja existente, anume acelea cuprinse în Codul de procedură civilă. Prevazind ca hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile vor putea să fie atacate cu recurs în anulare, textul legii nu are caracter imperativ şi, deci, nu adauga cu nimic la reglementarea de drept comun.

Presupunerea ca, printr-un asemenea text, s-ar dori să se sugereze o anumită orientare a practicii în materie este excesiva, având caracter politic.

Trimiterea, într-o lege, la prevederile unei alte legi în vigoare este, de altfel, un procedeu obişnuit în tehnica legislativă, larg utilizat în legislaţia noastră, şi aceasta nu poate fi, sub nici un aspect, contrar normelor şi principiilor constituţionale.

Pe de altă parte, constituţionalitatea prevederilor Codului de procedura civilă nu este o chestiune care poate fi discutata şi soluţionată de Curtea Constituţională cu prilejul analizei obiectiilor de neconstituţionalitate a legii la care se referă sesizările, întrucît o asemenea analiza ar depăşi limitele competentei Curţii, astfel cum sunt stabilite prin art. 144 lit. a) din Constituţie, care se referă exclusiv la legea adoptată, înainte de promulgare.

Într-adevăr, prevederile art. 20 din Constituţie, prin care se stabileşte raportul între reglementările internaţionale la care România este parte şi legislaţia interna, nu pot avea, desigur, caracter retroactiv şi, ca atare, nu pot servi pentru aprecierea unor dispoziţii legislative anterioare legii fundamentale şi nici pentru dezlegarea problemelor legate de raporturile juridice născute într-un regim constituţional în care principiile instituite prin textele constituţionale actuale nu erau cunoscute.

Efectele unor asemenea reglementări internaţionale asupra legislaţiei interne şi a aplicării acesteia, pentru perioada anterioară Constituţiei în vigoare, nu pot fi, asadar, decît acelea care puteau exista în momentul în care s-au produs.

Trecind peste faptul ca Declaraţia referitoare la principiile fundamentale ale justiţiei în legătură cu victimele abuzului de putere, adoptată prin Rezoluţia nr. 46/34 a Adunării generale a O.N.U., nu poate fi inclusă, prin caracterul ei de recomandare, printre reglementările internaţionale avute în vedere de art. 20 din Constituţie, trebuie, de altfel, sa constatam, chiar în afară chestiunilor privind neretroactivitatea prevederilor constituţionale menţionate, ca problema se reduce, în ultima analiza, la acordarea despăgubirilor şi la caracterul lor, aspecte sub care obiecţiile cuprinse în sesizările primite nu indreptatesc concluzia ca legea s-ar abate de la normele internaţionale în materie. Nu s-ar putea, într-adevăr, susţine ca modul de acordare a despăgubirilor şi cuantumul acestora - astfel cum sunt stabilite prin lege - nu ar fi rezonabile ori ar infringe principii de echitate socială, în raport cu realitatile sociale din România şi cu posibilităţile economice existente.

Într-adevăr, sesizarea are în vedere o situaţie a carei apreciere, în cadrul procedurii de adoptare a legilor în Senat, revine exclusiv membrilor acestuia şi nu poate face obiect al controlului de constituţionalitate din partea Curţii Constituţionale.

Astfel cum rezultă din stenograma dezbaterilor din şedinţa din 20 iunie 1994 a Senatului, problema ce face obiectul sesizării a fost ridicată şi discutata în şedinţa respectiva, fără să se fi constatat neregularităţi în aplicarea regulilor de procedura cu prilejul adoptării legii.

În aceste condiţii, obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dat fiind ca legea a fost adoptată cu respectarea prevederilor Constituţiei.

Obiecţia de neconstituţionalitate urmează a fi examinata în lumina Deciziei nr. 62/1995 a Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea Legii pentru accelerarea procesului de privatizare, lege care a trecut prin aceleaşi proceduri parlamentare ca şi legea a carei constituţionalitate este contestată, cu deosebirea ca aceste proceduri s-au desfăşurat la Senat.

În termenii analizei făcute în decizia menţionată trebuie să se constate - excepţind situaţia art. 10 din proiectul legii, al cărui cuprins a fost discutat în şedinţa comuna a celor două Camere - ca respingerea raportului de mediere de către Camera Deputaţilor nu este reală.

Într-adevăr, toate propunerile comisiei de mediere, vizind eliminarea divergentelor dintre Camere, au fost admise, text cu text, de Camera Deputaţilor, în cadrul dezbaterilor prilejuite de examinarea raportului comisiei de mediere, astfel cum rezultă din stenograma şedinţei din 27 iunie 1995. Or, propunerile astfel acceptate ale comisiei de mediere nu faceau altceva decît sa consemneze concilierea fiecărei divergenţe în parte. Acceptarea, după discuţii, a acestor propuneri nu putea sa însemne, în fond, decît faptul ca divergenţele au fost, rind pe rind, eliminate. Împrejurarea ca, în final, raportul comisiei de mediere a fost aprobat cu o majoritate care nu era cea absolută, nu poate duce la concluzia ca divergenţele persista, ca şi cum raportul comisiei nu ar fi existat; o asemenea concluzie ar contrazice hotărârile succesive luate, regulamentar, prin vot, de către Camera Deputaţilor pentru aprobarea fiecărei propuneri cuprinse în raportul de mediere, vizind concilierea tuturor divergentelor. Iar art. 10 din proiectul legii, rămas în divergenta, a fost discutat şi adoptat în şedinţa comuna a celor două Camere.

În realitate, neintrunirea majorităţii absolute în Camera Deputaţilor nu poate duce la concluzia reinvierii divergentelor, conciliate anterior prin aprobarea propunerilor de mediere atât în Senat, cît şi în Camera Deputaţilor.

Asa fiind, luarea de către plenul celor două Camere a hotărârii de a se trece la votarea raportului de mediere (fiind supuse dezbaterii numai prevederile art. 10 din lege), potrivit ordinii de zi aprobate, nu poate fi considerată neconstitutionala, cît timp aceasta corespunde scopului şi ratiunii pentru care fusese convocată şedinţa comuna.

Obiecţia de neconstituţionalitate urmează, asadar, să fie respinsă.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 17, art. 18 alin. (1), art. 20, art. 21, art. 25, art. 41 alin. (1)-(5) şi (7), art. 42, art. 49, art. 54, art. 74 alin. (1), art. 76 alin. (2), art. 125 alin. (1), art. 128, art. 135 alin. (6), art. 144 lit. a) şi art. 150 din Constituţie, precum şi al prevederilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:

Deliberarea a avut loc la data de 19 iulie 1995 şi la ea au participat: Ioan Muraru, preşedinte, Costica Bulai, Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonie Iorgovan, Lucian Stangu şi Victor Dan Zlatescu, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. IOAN MURARU Magistrat-asistent, Gabriela Dragomirescu -----------------